Presupunem că noi, idioţi endemici, nu putem singuri vedea dacă Ponta a plagiat sau nu, deoarece nu suntem specialişti în drept penal internaţional, nu avem doctorate în domeniu şi nici masterate la Catania. Aşa că ne uităm doar la ce a mai rămas şi concluzionăm în spiritul Conducătorilor: nemernicia pompierului de serviciu (sindicalistul Pop, cel „garantat Mang“) de a desfiinţa sau schimba două comisii ministeriale trebuie văzute ca o întoarcere la puritate, prin mişcarea brutală a caleidoscopului interpretativ. Samavolnicia pompieresei (in)voluntare („garantat Vanghelie“) de a ameninţa a treia comisie, al cărei preşedinte a preferat o mică sinucidere în locul imoralităţii, cu desfiinţarea unei şcoli doctorale, trebuie şi ea văzută ca o întoarcere la inocenţa primordială. Dixit nelegiuiţii legiuitori!

Se pare că în cutia Pandorei ministresei a rămas speranţa; sau: din cutia Pandorei ministresei, pe lângă alte rele, a reuşit să iasă şi speranţa, depinde… O fi bine, o fi rău? Să revenim la origini: această speranţă („elpis“ în greacă) este mai întâi de toate (adică tot în greacă) aşteptarea a ceva, aprehensiune, teamă vagă. Abia mult mai târziu geniul creştin (Sfântul Pavel) va face ca „elpis“ să dobândească valenţe pozitive şi speranţa să fie valoarea pozitivă pe care o ştim azi.

Or, pentru elucidarea misterului în ce priveşte plagiatul Prim-plagiatorului noi ne punem speranţa creştinească în nişte oficine ministeriale amputate sau schimonosite după chipul şi asemănarea guvernanţilor, a căror dorinţă (până acum şi voinţă) este cu totul alta: orice speranţă să rămână în cutie, spre binele tuturor şi în primul rând al ne-imunizaţilor parlamentar.

Pentru acest lucru, noi ar trebui să fim recunoscători abramburelii actuale; gândiţi-vă ce ar însemna ca o astfel de comisie, realmente independentă şi competentă, să se apuce de treabă aşa cum a făcut-o CN