Ceea ce ador cu adevărat când merg cu taxiul sunt dezbaterile captivante ce izvorăsc din staţia dată la maximum.
Capitala e plină de taxiuri, le găseşti când vrei şi unde vrei - mai puţin când plouă, când ninge, când e prea soare, când e prea nor şi ameninţă să plouă, când e prea nor şi ameninţă să ningă, la primele ore ale dimineţii, la primele ore ale serii sau când n-ai nevoie de taxi. În rest, calci pe ele. Sau, după caz, calcă ele pe tine, dacă n-ai de lucru şi te-apucă trecutul pe zebră şi pe verde taman când se apropie bolidul galben fără cai.
Eu merg mult cu taxiuri, mai exact aş merge, dacă le-aş găsi. Rectific: eu merg mult (pe jos după ce-am vrut să merg) cu taxiuri. Cred, de fapt, că datorez supravieţuirea mea până la această respectabilă vârstă faptului că găsesc din ce în ce mai rar taxiuri libere.
Iniţial, când prind câte-un din ăsta şi mă prăvălesc pe bancheta din spate, mă bucur ca de-o reală ispravă. Înainte să ajungă însă în viteza a treia (de altfel, cred că taxiurile intră direct într-a treia, judecând după cum demarează), încep să regret amarnic şi palpitarnic.
Excepţiile să mă ierte, neexcepţiile să mă evite. Asta deoarece călătoriile cu taxiul sunt un sport extrem, începând cu maniera de a şofa şi terminând cu conversaţia inclusă în servicii (vorba vine „terminând", fiindcă discuţiile cu taximetriştii nu se termină niciodată). Ceea ce nu poate decât să mă încânte! Altfel, cum mai aveam eu acces la informaţii senzaţionale, de genul modului corect în care nevastă-sa a încheiat balanţa contabilă la serviciu - căci ştiaţi că şi nevastă-mea are serviciu? Păi altfel cum am trăi, măi, doamnă, că nu e de lucru, s-a rărit comenzile, nu ne mai ia nimeni!
I-am explicat respectivului văităcios că eu, de exemplu, am senzaţia că s-au rărit şi s-au afurisit taxiurile, nu comenzile. Păi cum să nu se rărească taxiurile, măi,
