Motto: „Pînzele albe sînt nişte pînze foarte albe.“ (Eugen Ionescu, Nu) „Ţara asta“, cum se cheamă România în idiomul propagandei prăpăstioase („Mi-e groază cînd mă gîndesc ce se va alege din ţara asta [...]. Parcă văd cum răsar lagăre peste tot!!!“), e gata să se înveşmînte în albul cel mai virginal, în semn de solidarizare cu un ins mai „alb ca albul de hermină“ (cum ar fi spus poetul Şt. O. Iosif). Altminteri, albul este reflectorizant şi, pe caniculă, recomandabil tuturor – mai puţin persoanelor în doliu (cu toate că, prin China şi Japonia, culoarea morţii, a dezolării şi a absenţei e, dimpotrivă, tocmai antinegrul), clerului (cel, îndeobşte, mavrofor – minus capul cinului, Patriarhul), cioclilor şi celor pentru care, în lipsă de trusou şi garderobă, vara e ca iarna şi iarna e ca vara. Mai este o categorie pentru care culoarea estivală e contraindicată. Care anume, vom vedea. În orice caz, această înălbire (predicată în pus­tiu, o vreme, de către proorocul Lăzăroiu, sub numele de Albă-ca-Zăpada) are meritul că poate să-i imprime unui partizanat politic sensul unui eveniment monden – iar designerilor vestimentari (dlui Botezatu, bunăoară), să le asigure un dever substanţial. Nu e, fireşte, „ţara asta“ cea dintîi ce converteşte, în frivol, politichia, inclusiv tichia de mărgăritar... Mărgăritaru,-n genere, e alb, iar mărgăritărelul, numai alb; albul e culoarea capeţină (şi, deci, bourbonică) prin excelenţă, iar eu cunosc o principesă, Margareta – de Bourbon-Parma (după mamă). Cînd, extenuaţi de dictatura personală a marelui Napoléon (şi de binele albinelor hlamidei sale), francezii şi-au adus aminte de Bourboni, a fost, pe străzi şi prin saloane, o veritabilă profuzie de flamuri, de cocarde şi de museline vaporoase albe. Atenţie, însă, la culoarea albă; nu, totuşi, pentru că ar fi,-n cazul stindardelor, capitulardă, dar că herbul, pe drapelul alb al Franciei,