Și eu fac parte din generația Pif, iar nostimul cățel mi-a fost unul dintre prietenii dragi din copilărie pînă în adolescen­ța-mi prelungită. Ce-i drept, eu aparțin primului eșalon al editării lui Pif. Îmi începusem mai înainte cultura franceză orală și educația plastică vizuală prin benzile desenate dintr-un volum cartonat, cadou de la Moș Crăciun, la vîrsta de doi ani, ai cărui eroi erau Placid şi Muzo, un urs şi o vulpe antropomorfizaţi, care se comportau ca nişte veritabili burghezi francezi. Textele scrise în balonașe albe ce pluteau deasupra personajelor erau în versuri, iar desenele erau semnate Nicolaou (mai precis, Jacques Nicolaou), autor despre care tata spunea că era un român stabilit la Paris. Aceasta mi-a fost cartea de căpătîi pînă pe la 4-5 ani, cînd au apărut şi alte publicaţii cu personaje simpatice precum ieduţul Rudoudou şi ursuleţul Riquiqui, iar pe la 7 ani mi-a devenit foarte drag piticul Pipolin, ale cărui aventuri erau adunate în nişte albume excelent ilustrate şi foarte elegante. Textele îmi erau citite, în fiecare după-amiază, înainte de siestă, de blînda mea mamă, care stăpînea limba la perfecţie. Unele dialoguri îmi plăceau atît de mult, încît le ştiam pe dinafară. În cursul zilei, în pauzele de joacă, mai răsfoiam şi singur acele albume. Începusem să deprind franceza destul de bine, după ureche. Încă mai am aceste albume – Placid et Muzo, desigur, fără coperte –, stivuite, pe undeva, prin casă, păstrate ca tezaur prețios al unei copilării fericite, luminate de acele pagini frumos colorate, pline de umor, dar și de învățăminte. Mult mai tîrziu am aflat că aceste publicații erau editate de trustul Vaillant, fondat, în iulie 1946, de cîțiva membri din Frontul Patriotic al Tineretului (Front Patriotique de la Jeunesse), aripa tînără a Partidului Comu­nist Francez. Și tot atunci aveam să aflu că, de fapt, creatorul acelor animale puse p