Pentru orice persoană realistă, rezultatele de la bacalaureatul de anul acesta erau previzibile. Nu cred că i-au surprins nici pe elevii care au picat probele, nici pe părinți și cu atît mai puțin pe profesorii care se chinuie să reziste în fața unui sistem care îi umilește și în fața dezinteresului tot mai plin de dispreț și de agresivitate al multora dintre elevi. Și nu numai elevi. Să faci binele cu forța, în pofida tuturor și aproape gratis – cam așa sună sarcina ingrată a profesorilor din rîndurile cărora au tot evadat cei bine pregătiți, dar de la care se așteaptă performanță. De ce au plecat e evident. De ce-ar mai fi rămas?! Din vocație, din dăruire, din plăcerea de a împărtăși, din satisfacția de a reîntîlni peste ani niște fețe pe care să se citească recunoștință? Da, categoric da. Și mai există mulți dascăli care încă se hrănesc cu astfel de bucurii inefabile. Dar nu înseamnă că e normal să se limiteze la asta. Așa cum există și cealaltă categorie, care răspunde sistemului și societății cu aceeași monedă. Și de aici lipsește normalitatea, căci a merge într-o școală doar ca să ai un serviciu asigurat măcar pe un an și să aștepți vacanțele, frunzărind reviste glossy împreună cu elevii sau povestindu-le acestora ce-ai mîncat cu o seară în urmă reprezintă o atitudine inacceptabilă și nu poate fi o soluție.

Cum problema învățămîntului românesc este o ecuație cu mult prea multe necunoscute, am să mă opresc în aceste rînduri doar la o parte dintre problemele concrete ale profesorilor, asupra cărora se îndreaptă foarte ușor degetele acuzatoare. Educația, înainte de a se face cu table ecologice, cu mobilier modern și computere, se face cu oameni. Iar acești oameni sînt acei profesori umiliţi de salariile cu care nu-şi pot asigura nici subzistenţa. Niciodată, în istoria învăţămîntului românesc, dascălii nu au avut salarii atît de umilitoare, sala