- Cultural - nr. 139 / 19 Iulie, 2012 Incheiam secventa anterioara aratand ca, in ciuda laudelor cu care au fost intampinate spectacolele sale cu prilejul turneului sectiei romane la Bucuresti, Harag nu era multumit. Pe acest mare regizor, mereu deosebit de exigent cu el insusi, asemenea spectacole "bine facute” nu-l mai satisfaceau. Cine nu-l cunostea mai indeaproape avea impresia ca este mereu calm si imperturbabil, sigur pe sine. In realitate insa era un vesnic nelinistit, un artist mistuit vesnic de cautari, dornic tot timpul sa gaseasca noi cai artistice, modalitati mai adevarate, mai vii, mai proaspete de exteriorizare scenica a framantarilor, a intrebarilor, a nelinistilor care-l torturau, mijloace care sa-l exprime mai bine, mai exact in simtamintele sale si, in acelasi timp, in acord cu suflul epocii, cu sentimentele cele mai autentice si mai profunde, cu preocuparile adevarate, intime ale oamenilor din jurul sau. Ajunsese sa faca spectacole impecabile in stilul realismului critic, dar acum simtea ca e nevoie de altceva, ca a sosit momentul unei necesare innoiri. Discuta despre asta cu un alt mare regizor, prietenul sau Lucian Pintilie, care avea aceleasi dileme si isi punea aceleasi chinuitoare intrebari. Pintilie reuseste, in 1966, sa-si reinventeze mijloacele de expresie intr-un memorabil D-ale carnavalului care i-a entuziasmat pe cei care descopereau in acest spectacol o privire si o judecata noua, proaspata, vie asupra operei lui Caragiale si i-a oripilat pe "traditionalistii” care considerau ca in montarea scenica a operelor marelui nostru dramaturg nu avem voie sa ne abatem de la viziunea pe care ne-au lasat-o mostenire inaintasii, uitand ca si Sica Alexandrescu, la care se tot refereau ca la un model imuabil, innoise si el, la vremea sa, modalitatea de a da viata scenica acestor piese si fusese contestat din aceasta cauza. Gyuri a montat si el, in a