Nu demult presa anunţa faptul că poliţia română a descoperit şi instrumentat, între 10 februarie şi 31 mai 2012, nu mai puţin de 1.300 de cazuri de braconaj. Numărul armelor letale confiscate spune multe însă despre provenienţa socială a lotului de braconieri: 196 de arme de vânătoare şi de tir, faţă de numai 8 arme confecţionate artizanal. Aşadar, cei cu dare de mână, având posibilitatea achiziţionării unei arme "de fabrică", au fost net mai numeroşi decât amărâţii care şi-au făcut arma "la pilă", în beciul casei sau în vreo şură.
În textul cu pricina lipseau însă detalii privind posesia, legală sau nu, a armelor omologate, sub aspectul permiselor de port al armei şi al legitimării lor la vreun club sau asociaţie de vânătoare, fie ele nou înfinţate şi total independente, fie integrate în vechea şi ştiuta AGVPS. Cu siguranţă că, dacă astfel de amănunte ar fi fost furnizate, asta ar fi dovedit, fără drept de tăgadă, că majoritatea braconierilor cu arme bune provin din rândurile vânătorilor legali, autorizaţi, puştile şi carabinele în cauză fiind trecute în permise cât se poate de legale.
Concluzia, deloc nouă, mi-a amintit cum, în urmă cu vreo doi ani, într-un foarte cunoscut ţarc privat de vânătoare, cu prilejul "tradiţionalei" partide cinegetice la care fusese invitată un soi de elită financiară europeană, apăruse, pe lângă porci, şi un elan. Nu unul dintre cei eleganţi pe cât de impunători pe atât de discreţi, care populează pădurile nordului scandinav care, pe când mă apropiasem de el, cu inima în gât, văzându-i doar urechile ce se iţeau din ierburile mlaştinii, mă făcuse să uit, de dragul fotografiei, ca adidaşii nu erau impermeabili. Nu! Nu vă faceţi iluzii: prin noua apariţie nu crescuse biodiversitatea ţarcului, ci doar se diversificase banalitatea bipezilor înarmaţi, întrucât Elan nu fusese decât numele unuia dintre invitaţii la vânătoare.