Foto: Thinkstock Despre existenţa unui "timp" al lucrurilor a scris şi Biblia, dar noi chiar trăim asta! Există momente unice, întinse chiar şi de-a lungul anilor, dacă ne referim la relaţii, în care este timpul să construim, să schimbăm, să îmbunătăţim ceva. Numai că mulţi dintre noi trecem peste acest timp, alergăm pe sub el, ne rătăcim prin propria minte şi prin percepţii înşelătoare, iar vremea aceea, vremea coacerii fructului, vremea naşterii florii sau a frunzei, se scurge steril.

Trăim uneori câte-o iubire a cărei frumuseţe ne devastează, dar – în vremea aceea – nu suntem capabili să luăm o decizie, să-i spunem "da", nu avem curajul sau puterea de a păşi către ceea ce ne dorim. Când amânăm excesiv o alegere, când ne purtăm de parcă ni se cuvine fericirea sau de parcă lumea întreagă ar fi obligată să pună seminţele în pământ în loucl nostru, sfârşim prin a consuma în gol acea vreme, acel timp al naşterii unei situaţii dorite.

Cineva căruia i se despică întru totul căsnicia, cineva care-şi vede greşelile "prea târziu" ar putea fi chiar acel cineva care-a paradit vremea însămânţării, orb la existenţa unui timp potrivit al lucrurilor. "Dacă aş fi făcut aşa şi pe dincolo, dacă n-aş fi vorbit atât de urât cu iubita mea, dacă n-aş fi bătut-o, dacă aş fi făcut x şi y lucru", îşi spune omul, dar... prea târziu. În cuplu, devine prea târziu când unul simte că "nu mai poate, s-a săturat şi crede că celălalt nu va mai schimba nimic". Prea târziu e o stare sufletească profundă; o dată prezentă în inima şi în mintea unui bărbat sau a unei femei, nu mai poate fi dezrădăcinată. E semnalul unei saturaţii, a unui refuz, a unei situaţii interioare categorice, în care nu mai este încredere în celălalt, speranţă, dorinţă şi nici un fel de consolare.

Prea târziu e chiar prea târziu şi, în ciuda regretelor, a durerilor, a opoziţiei "prea târziu" este expresia sau