Observ, fără stupoare, că dezbaterea asupra demiterii preşedintelui Traian Băsescu prin referendum calcă serios pe alături. Mai precis, este tratată ca o campanie electorală oarecare, în condiţiile în care subiectul dezbaterilor ar trebui să fie o (presupusă) stare excepţională. Una în care preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, ar fi “încălcat grav Constituţia”, singurul motiv pentru care Parlamentul ar fi nu doar îndreptăţit, ci chiar obligat să-l suspende, aducându-l la “judecata poporului” prin referendum. Or, nimeni nu a putut constata asta, nu doar Curtea Constituţională (al cărei aviz este doar consultativ, şi e bine aşa, întrucât cazul de faţă priveşte strict suveranitatea populară), ci nici măcar Parlamentul care a iniţiat procedura. Ce drepturi şi libertăţi fundamentale a restrâns preşedintele? Nici nu avea cum. Cum a tulburat grav funcţionarea instituţiilor statului, în condiţiile în care l-a numit premier pe liderul opoziţiei? Pentru orice om de bun simţ, avansarea ideii de “stare excepţională” este o evidentă minciună.
Nu contează calităţile sau defectele actualului preşedinte, clamate cu năduf de cele două tabere. Acestea se disting prin votul ordinar, odată cu alegerile prezidenţiale. La termen. Contează că preşedintele a fost ales cu majoritate de voturi, pentru un mandat de 5 ani, conform Constituţiei, iar conform aceluiaşi act suprem (bun sau rău, însă în vigoare), care reglementează funcţionarea societăţii româneşti, pentru întreruperea/încheierea acestuia trebuie constatate concret, pornind de la fapte, nu presupuneri, acţiuni de tip dictatorial ale titularului de la Cotroceni.
Regulile de orice fel, inclusiv Constituţia, au menirea, printre altele, tocmai de a feri cetăţenii de propriiile prostii. Căci, conform lui Gustave le Bon, individul aglomerat în mulţime pierde facultatea de raţionare proprie stării de solitudine. @N_P
