Referendumul de pe 29 iulie ne pune într-o situaţie bizară şi inedită, una care reflectă, probabil, ultimele transformări din politica noastră. După cum ne spun sociologii, opţiunile de vot sînt acum mult mai clare decît la oricare alte alegeri (un raport de cel puţin 2:1, conform sondajelor) şi mult mai ferm stabilite din timp, aşa că, pentru prima oară, datorită necesităţii cvorumului, nu mai contează de fapt pentru cine sau cum votează oamenii, ci dacă merg sau nu la vot.

Mi se pare o situaţie mai perversă decît cea clasică în care politicienii încearcă să convingă prin sofisme, promisiiuni aiurea, minciuni etc, chiar să forţeze o anumită opţiune de vot prin ameninţări, mici şantaje etc. Acum şantajul e maxim, iar nişte politicieni complet iresponsabili aruncă în spatele votanţilor responsabilitatea pentru menţinerea stabilităţii şi pentru traversarea cu bine a crizei politice.

De o parte, ameninţarea USL e că un referendum invalidat din lipsă de cvorum ar aduce haos, cu un preşdinte reinstalat dar legitim doar din motive de absenteism şi o putere delegitimată şi şubredă (în timp ce opoziţia e şi ea abia în curs de structurare).

De cealaltă parte, preşedintele este efectiv obligat să cheme lumea la vot, tocmai din nevoia vitală de legitimitate, pentru a evita un sfîrşit de mandat ambiguu şi lipsit de atribute reale. De aceea şi cheamă neîncetat la vot, dar în acelaşi timp explicînd în mod repetat (şi aberant, dar ce mai contează) că a veni la vot înseamnă, de fapt, a legitima “puciul”, a acţiona împotriva Europei şamd (Băsescu apostol al Europei fiind, desigur, una din cele mai halucinante şi amuzante turnuri ale acestui scandal).

Mi se pare un şantaj inacceptabil, de ambele părţi. Cred că e perfect OK ca cei care nu-l agreează pe Traian Băsescu, dar totuşi nu sînt de acord nici cu modalitatea aleasă de USL pentru a-l ataca, să nu cedeze ş