Sunt plimbat de la Ana la Caiafa şi înapoi la Pilat. Nu ştiu de ce sunt responsabil, dar eu va trebui să plătesc pentru ei toţi mulţi ani de-acum înainte. Iar ei, oricare-or fi, vor spune doar : să fie primit !
Imi rup zilnic timp şi mă întorc la cărţi, sperând că la referendum voi fi cel mai luminat şi eu voi fi cel ce va face diferenţa… Puţine sunt articolele serioase ce mi-au scăpat pe-acest subiect şi, « pour la cause », m-am întors la John Rawls (« A Theory of Justice »). Cărţi americane, aici, la porţile Sublimei Porţi. Voinţa democratică îmi spune că ar trebui să am încredere în Parlament : sunt peste 300 şi sunt aleşii neamului, unşii lui ; nu au cum să mă trădeze, iar numărul lor mă reconfortează în dreptatea ce-o propovăduiesc.
Am citit mult că a fost o lovitură de stat, că e ilegal ce fac, că e imoral cum fac. Mi-am văzut bunicii în stradă huiduindu-l pe tiran şi părinţii privindu-l cu dispreţ. Mai rămâne de văzut ce fac eu, pentru fiul meu…
A fost însă ceva despre care s-a scris şi vorbit prea puţin, un ceva dincolo de legalitate şi dincoace de moralitate, iar pentru mine acest ceva face diferenţa şi-mi arată direcţia de urmat : legitimitatea lor. Care este legitimitatea celor care au ales să-mi strice concediul, cu speranţa că la sfârşit de iulie voi sta ascuns la umbra judecăţii lor ?
Strict juridic (« legal », legislativ) se pare că lucrurile au fost de mult gândite şi sunt bine încheghate, inclusiv reuşita diversiune cu ICR-ul. Răul lor cel mare (« tremendum et fascinosum ») a fost Europa, de-obicei diplomată, birocrată şi ocupată acum cu criza economică. Fără Europa, legalitatea le-ar fi fost suficientă. Strict moral, mă aşteptam să mai salveze din aparenţe, dar nu, niciunul. Acum însă, când vin să-mi ceară legitimitate (ce ţine mai mult de legile universale, decât de cele parlamentare făcute după chipul şi asemănarea lor), a
