Zilele trecute am auzit o ştire uluitoare, dar – ce cât de uluitoare, pe atât de subţire tratată; o fată de 25 de ani şi un bărbat de 45 de ani au văzut doi copii, care se zbăteau să supravieţuiască printre şuvoaie, în Dunăre şi au sărit în ajutorul lor. Ei au salvat copiii, i-au adus în siguranţă la mal, dar apele i-au înghiţit pe ei! Când am văzut ultima oară ştirea, trupul fetei fusese găsit, iar cel al bărbatului era căutat. Totul a fost transmis de către reporteri ca o simplă ştire.
Cei doi oameni, care şi-au dat viaţa să salveze doi copii, au chipuri de eroi, dar pare că ochii noştri nu mai sunt dotaţi cu vizibilitate şi apreciere pentru eroism! Dacă era o crimă odioasă, un scandal de corupţie, un divorţ ”celebru” sau cine ştie ce altă grozăvie modernă, fiecare amănunt ni s-ar fi desenat pe ecrane, fiecare rostire, oricât de aberantă, de bolnăvicioasă sau de barbară ar fi fost întoarsă pe toate feţele. Oare de ce devin eroii noştri cei care ucid oameni, când cei ce slavează oameni trec pe lângă noi ca zilele pline de plictis?
De ce rămân anonimi adevăraţii eroi ai acestei lumi, ce anume s-a degradat în sufletul şi-n mintea noastră de vreme ce actul suprem de a-ţi da viaţa pentru un copil sau pentru un alt om este mai rar decât floarea de colţ şi mai puternic decât toate vorbele umflate în pene ale tuturor filozofilor, politicienilor sau ale savanţilor?
Aceşti doi oameni tineri n-au ucis pe cineva, ci au murit pentru a salva viaţa cuiva. Nici măcar doctorii nu ajung un asemenea nivel de sacrificiu; sacrifică şi ei destule, ei, doctorii, îşi sacrifică iubirile, vieţile personale, relaţiile sau plăcerile, dar nu viaţa însăşi. Asta-i ceva rar, ceva ce mintea omenească obişnuită nu poate înţelege niciodată în întregime, dar sufletul poate simţi. Poate că printre pompieri găsim această structură psihologică profundă, această dispoziţie acceptată ş
