Acum câteva zile scriam că participarea la referendum mi se părea, dintr-o perspectivă pe termen lung, o soluție mai înțeleaptă. Am avut destule reacții, câteva de aprobare, cele mai multe de dezaprobare. Am reușit, cred, să invit la o cântărire atentă a argumentelor. Ironia mediului electronic face ca unii dintre repondenți să fi pus rezultatul analizei mele pe seama formației de fizician (care e pe rând titlu de glorie și stigmat, oricum, cheia hermeneutică absolută), când de fapt la mijloc am impresia că era cu totul altceva: pornirea de a forța un viitor aparent paradoxal și preferința pentru acțiune în detrimentul inacțiunii. Pe de altă parte, atât argumentele pro, cât și cele contra prezenței la referendum nu au vreo valoare în sine, ci se leagă inevitabil de alegerea unei strategii care cuprinde un public mult mai larg decât comunitatea aceasta electronică. Odată stabilită strategia, toate discuțiile încetează. Am spus și în textul precedent că lucrul cel mai important e să acționăm unitar. Evident, nu voi merge la referendum – și îi îndemn pe toți să facă la fel.
Nu putem spera decât într-o prezență slabă la vot. Și mai e de sperat ca opoziția să aibă apoi o continuare bună – nu doar să se felicite că s-a ajuns într-o anume situație. Deocamdată însă, pentru noi, cei de-aici, răbdare și tutun.
Pe de altă parte
Fiind expus zilele astea tirului a o mie de declarații pe care altminteri le ignoram, descopăr că mulți oameni cultivați au căpătat o formă gravă de fobie la Băsescu, dar ascultă senini diatribe antioccidentale lansate pe toate vocile – când arțăgoase, când fals demne, când lamentoase. Nu sunt ceea ce s-ar numi un „cosmopolit”, nu alerg cu limba scoasă după orice are parfum vestic, nu-mi fac iluzii extravagante în privința Occidentului, dar cred că, dacă există un criteriu politic simplu după care ne putem orienta, acesta e apropierea
