Ce-l poate face pe un om să recurgă la orice mijloace – minciună, manipulare, fărădelege – pentru a-și atinge scopurile? Un răspuns posibil e: cinismul absolut, amoralitatea. Cînd este vorba despre grupuri de oameni, între resorturile potențiale se adaugă slăbiciunea, poltroneria, alte vicii de caracter care nu ar implica neapărat, în circumstanțe normale, falimentul moral. Un posibil declanșator este și disperarea: să-ți vezi amenințată viața (libertatea, posesiunile). Un altul, fanatismul.
Condiția de cinic absolut nu e una neapărat ușor de asumat, psihologic, și e de așteptat să nu fie cea mai răspîndită. Motivațiile egoiste sunt frecvent însoțite de raționalizări menite să mențină iluzia unei conștiințe relativ curate. „Nu poți mînca o prăjitură și să continui să o ai“, ne previne o cunoscută zicală britanică (afirmare a prevalenței principiului realității în fața principiului plăcerii); dar în zona eticii (câtă vreme „scopul scuză mijloacele“), magia funcționează: principiile pot fi sacrificate fără a pierde sentimentul de îndreptățire.
Un alibi peren al lipsei de scrupule e inferioritatea morală a adversarului: (aproape) orice mijloc eficace pare să devină legitim împotriva cuiva care e gata să se folosească de orice mijloace împotriva ta. În sine, însă, războiul total e în afara eticii. Pentru a-ți descalifica moral adversarul e nevoie de ceva în plus: o primă condiție e să-l percepi ca inițiator al agresiunii „totale“. Până aici, însă, confruntarea s-ar putea reduce la una între prădători cu diferite grade de ferocitate. A doua condiție, esențială, pentru a-ți diaboliza, în proprii ochi, oponentul e ca acesta, într-un upgrade al lipsei de scrupule, să se pretindă altceva decât îl consideri, și anume altceva decît un prădător – și prin această redefinire să încerce să-și legitimeze lupta împotriva ta. Altfel spus, să adauge la ferocitate ipocriz