Departe de a fi un capăt de drum, 29 iulie 2012 poate fi momentul de debut al  efortului de a regândi temeliile republicii noastre. Dincolo de persoana preşedintelui suspendat, autentica miză ţine de capacitatea naţiunii de a  reflecta în marginea rolului pe care trebuie să îl joace în cadrul cetăţii. Dincolo de persoana  preşedintelui suspendat, miza  este legată de profilul regimului pe care naţiunea intenţionează  să îl clădească, pe termen mediu şi lung.

După atâtea ocazii ratate, ( să ne amintim doar de referendumul din 2009, ce a avut în centrul său reforma parlamentului),  proiectul de reconstrucţie al republicii  nu mai poate fi amânat. În mod previzibil, el nu poate fi decât unul  amplu şi vast, care să ţintească spre toate acele puncte care şi-au dovedit potenţialul de a fi elemente de slăbiciune democratică. Orice  schimbare constituţională nu poate avea alt obiectiv decât asigurarea, efectivă, a echilibrului real dintre puteri pe care îl avea în minte părinţii fondatori ai constituţiei americane.  Un echilibru care nu poate exista decât în măsura în care   camerele însele nu sunt omnipotente, ci înţeleg să respecte limitele pe care le trasează constituţia. Este, poate, timpul  ca în dezbaterea publică să formulăm ,cu curaj, ipoteza necesităţii întăririi controlului cetăţenesc asupra parlamentarilor, prin introducerea unui drept de revocare anticipată al acestora, în cazul în care alegătoriii din colegiu o doresc. Dreptul de revocare al aleşilor poate fi şi răspunsul, precis şi chirururgical, la patologia traseismului politic.

Dincolo de constituţie şi de reforma ei, partidele politice sunt obligate, la rându-le, să treacă prin vămile reinventării lor. O naţiune nu poate exista încătuşată în armătura unor partide politice hrănite de finanţarea  netransparentă şi devenite expresii ale clientelismului. Aceste critici, atât de comune în spaţiul