Ceea ce se întâmplă astăzi în România este coalizarea puterilor executivă și legislativă împotriva celei judecătorești. Este o situație tipică de abuz constituțional, prevăzută de Alexander Hamilton încă din 1788, în cel de-al 78-lea din faimoasele Federalist Papers. Iată ce spune Hamilton, în rezumat.

Conform Constituției, executivul ține sabia iar legislativul comandă pușculița și prescrie regulile în societate. Cu alte cuvinte, guvernul are controlul asupra forței (poliție, fisc, prefecți, etc.) iar Parlamentul face legile și decide bugetul. Împreună, cele două îndeplinesc funcția VOINȚEI în Stat: ceea ce doresc decid, iar ceea ce decid se întâmplă.

Puterea judecătorească nu poate influența nici sabia, nici pușculița. Ea nu poate decide asupra forței sau asupra banilor în societate. Astfel, Justiția nu are VOINȚĂ proprie, care se pune în aplicare și devine realitate – ei îi revine JUDECATA. Pentru ca judecata să devină acțiune, Justiția trebuie să recurgă la executiv (poliție, penitenciare, fisc). Pentru a putea judeca, Justiția depinde de legislativ, care îi furnizează legile.

Astfel, după cum nota și Montesquieu în L’Esprit des Lois (Spiritul legilor), dintre cele trei puteri, cea judecătorească e cea mai slabă și complet neputincioasă împotriva celorlalte două. Nu le poate ataca cu succes sau suprima, în timp ce acțiunea concertată a executivului și legislativului împotriva Justiției este letală. De aceea, conchide Hamilton, e necesară toată grija posibilă pentru a ajuta Justiția să se apere împotriva atacurilor Guvernului și Parlamentului[1].

Aici intervine Președintele, cel puțin în România. El nu face parte nici din legislativ, nici din executiv, nici din judecătoresc, dar are atribuții în toate trei, tocmai pentru a menține echilibrul puterilor în Stat. Poate numi primul ministru și prezida ședințele de Guvern, dar nu poate lua deci