Îmi amintesc că prin anii ‘90, în cadrul unei dezbateri la un post de radio, un ziarist de la Adevărul, astăzi o mare vedetă de televiziune, mi-a trântit în nas cu brutalitate că de-aia spun eu ce spun, pentru că sunt plătit de Europa Liberă! Cu alte cuvinte, credibilitatea mea era anulată total, cu prezumţia că “patronii” americani mi-ar fi cumpărat conştiinţa.
Am rămas fără replică. În realitate, ceva era adevărat. Eu spuneam ce spuneam pentru că Europa liberă (biroul din Bucureşti) îmi oferea, cu siguranţă, mult mai multă libertate decât putea îngădui Adevărul prin anii ‘90 şi, probabil, cea mai mare parte a presei din România. Astăzi nu mai e cazul. Presa noastră e liberă, dar vechile procedee de discreditare s-au păstrat şi sunt utilizate pe scară largă. Astăzi prezumtivii neguţători de conştiinţe sunt alţii, ca de pildă ICR.
Am citit recent că de-aia a scris cineva ce-a scris deoarece a fost plătit de ICR, aşa cum ar fi cazul lui Keno Verseck, care a publicat recent în Der Spiegel o analiză a situaţiei din România. Ziarul Cotidianul îl acuză pe Keno că a criticat acţiunile USL din ultimile săptămâni din pricină că ar fi fost recrutat (“agăţat”) cândva de ICR, cu scopul bine precizat de a proteja regimul Băsescu. Prin anii ‘90, cu siguranţă, Keno ar fi fost acuzat că este “plătit” de nemţii de la Der Spiegel, dar astăzi, după integrarea europeană, ar părea lipsit de tact. “Străinii” şi-au câştigat între timp anumite drepturi. În plus ICR trece în anumite cercuri drept inamicul public numărul unu şi principalul traficant de suflete. Este însă mai puţin important “corupătorul”. Ceea ce contează este că un ziarist care spune ceva neconvenabil nu poate fi în mintea unora decât un ziarist corupt, un om care scrie la comandă, care şi-a amanetat conştiinţa aşa cum a făcut Peter Schlemil cu umbra sa.
Cotidianul scrie şi despre alţi ziarişti care ar