Dacă Dan Voiculescu va fi fiind finanțatorul și unul dintre beneficiarii întoarcerii României într-un trecut de care ne credeam izbăviți pentru totdeauna, dacă artizanul ei logistic va fi fiind unul dintre stâlpii PSD, precum Viorel Hrebenciuc, dacă creierul chițibușurilor avocățești care au schimbat reguli și legi în câteva zile va fi fiind un Dan Șova, ar trebui să existe și un vizionar, un mentor care să fi animat sufletul și mintea oamenilor de bună-credință doritori de schimbare. Și care să le fi mișcat inimile cum numai patosul unei convingeri solide o poate face : nu din vreun interes sau în numele vreunei grupări obscure și corupte, ci în numele unei viziuni ideale, adesea utopice, despre politică și propriul destin. Oricât de apreciate și apreciabile i-ar fi resursele oratorice, nu Crin Antonescu este omul care hrănește, de câțiva ani, dorința aprigă de răzbunare împotriva lui Traian Băsescu, ci, mai curând, Emil Constantinescu : primul președinte democrat al României, omul tuturor speranțelor de libertate și dreptate din 1996, președintele creat de o mână de intelectuali și oameni de bine pentru a salva țara de clica de atunci (în mare parte aflată la putere și acum) a PSD și a lui Ion Iliescu, omul căruia i se datorează aderarea României la NATO și deschiderea negocierilor pentru Uniunea Europeană.
Ce alchimie sufletească și ce ironie a sorții au făcut ca singurul președinte nepătat din istoria postdecembristă a țării să asiste și să participe acum la îngroparea idealurilor pentru care s-a luptat cândva și să militeze sub același drapel alături de Dan Voiculescu, de Ion Iliescu, de Victor Hrebenciuc ? De câțiva ani, e convins că lupta împotriva Securității lui Băsescu, pe care-l consideră un impostor, merită sacrificiul alinierii alături de alți securiști, securiștii “salvatori”.
Din 2009 încoace, Emil Constantinescu a legitimat în mod conse