După o pauză inopinată de trei săptămîni, reînnodăm în acest număr firul cronicii Festivalului Nuits Baroques au Palais de Béhague, desfășurat la Paris în perioada 6-12 iunie 2012. Așa cum spuneam în prima parte a acestei cronici, tema acestei ediții – „Pasiune. Voci feminine“ – a fost verificată de primele trei recitaluri ale festivalului care, luate împreună, ar putea ușor servi drept radiografie a receptării revoluției baroce la vîrfurile școlii românești de canto. Dacă despre recitalurile Ruxandrei Donose (6 iunie) și ale Teodorei Gheorghiu (7 iunie) am scris pe larg și entuziast, seara consacrată mezzosopranei Viorica Cortez mi-a lăsat impresii mai curînd contradictorii. Pe de o parte, longevitatea artistică a mezzosopranei (n. 1935) constituie un privilegiu în sine, mai cu seamă pentru publicul tînăr și pentru cei care nu au avut șansa de a o auzi în anii ’70, în perioada de apogeu a carierei sale internaționale. E de la sine înțeles că valoarea simbolică a unui astfel de recital refuză instrumentariul uzual al unei recenzii de concert. Pe de altă parte, interpretarea Vioricăi Cortez a evitat orice contact cu interpretarea documentată istoric a muzicii baroce, care a servit măcar de punct de plecare pentru toate celelalte concerte din programul de festival. Evident, nu purismul istoric era de căutat în acest recital, ci un dialog asumat cu un curent ajuns de multă vreme neignorabil. Or, din acest punct de vedere, interpretarea mezzosopranei mi-a părut esențialmente opacă stilistic, pînă și în raport cu reconstrucțiile greoaie de operă italiană ale lui Raymond Leppard din anii ’60-’70, iar acompaniamentul pianistei Alina Pavalache n-a privit mai departe de datele imediate ale transcripției. Programul recitalului, mergînd de la Carissimi și Caccini pînă în zorii clasicismului, promitea multă diversitate – dar abia la Paisiello, la Haydn și la Gluck am într