Ernest Hemingway iubea enorm femeile, aventura, pisicile, vânătoarea şi coridele. Moartea l-a urmărit toată viaţa - tatăl său s-a împuşcat în cap, sora sa a luat o supradoză contra durerilor, fratele său s-a împuşcat şi el, a treia sa soţie s-a otravit când a orbit, alţi oameni pe care i-a întâlnit şi i-au fost apropiaţi au dispărut la fel - de pildă baroana care i-a devenit eroină în "Dincolo de fluviu şi printre copaci" care s-a spânzurat. Participant la primul război mondial, a fost grav rănit de un obuz. A avut o predispoziţie pentru accidente - de maşină, de avion. Prin urmare, n-ar trebui să mă mire că moartea e ca un fir foarte vizibil în toată creaţia lui Hemingway, era obişnuit cu ea. Pe de altă parte, elementul autobiografic a avut o mare importanţă în scrierile lui Hemingway, în majoritatea cazurilor pornite de la întâmplări reale şi de la oameni pe care i-a cunoscut. A socotit că trebuie să scrie doar despre lucrurile pe care le cunoştea profund. Între cele cunsocute profund erau şi coridele.
"Moarte după-amiaza" a fost publicată pentru prima dată în 1932 şi este aproape un documentar despre coride, acest spectacol-ceremonie, tragic şi revelator.
"Hemingway descrie şi explică aspectele tehnice ale acestui ritual, intensitatea impresionantă, spirituală, şi frumuseţea clasică a luptei dintre un om şi un animal. Văzute prin ochii lui, coridele devin o artă, un balet cu o coregrafie specială, cu artişti stranii, de la amatori, la maeştri ai graţiei şi vicleniei. Iar în stilul tipic al lui Hemingway, această istorie grandioasă a luptelor cu tauri devine pe parcurs o meditaţie asupra naturii laşităţii şi curajului, asupra aventurii şi morţii, adusă la viaţă de comentariile sale abrupte."
În seria de autor iniţiată de Editura Polirom, a apărut anul trecut şi "Moarte după-amiază".*) Scriitorul este conştient de la început de riscul pe care şi