Secondat de zâmbetul mortuar al Monicăi Macovei şi de freza caricaturală a lui Traian Ungureanu, compusă din trei floace care stau alandala, suspendatul şi-a declamat de pe toate scenele "victoria”. Care victorie? Pe ecrane scrie că aproape 90 la sută dintre votanţi au pus ştampila pe roiu Băsescu, pe adio şi n-am cuvinte. Nu ştim dacă-s nouă milioane sau opt. Oricum sunt mulţi, incredibil de mulţi pe căldura asta năucitoare şi-n vara asta cu secetă şi concedii pe apucate.

Cu câteva brichete care refuză să facă scânteie, Băsescu aprinde în sfârşit o feştilă în pâlnia căreia cineva toarnă, dintr-o sticlă, un lichid care ar trebui să ardă. E poreclită flacăra democraţiei. Băsescu, îmbrăcat de o lună cu acelaşi tricou, armură stropită cu zemuri vrăjitoreşti, o ridică zmucit. Iată, zice el, flacăra democraţiei. Întreaga scenă îmbracă un aer grotesc. Pulovărul, flacăra, eurobocitoarea care screme un fel de râs care nu-i iese, Bulldogul care urlă şi el de parcă i-ar trage cineva de sub tălpi preşul averii, compun o scenă de teatru absurd. Cine-s actorii şi ce vor? De ce ating cuvinte ca vot, dreptate, patrie şi cu ce drept le contaminează?

E luni. Războiul de secesiune, unicul dar adus de Băsescu poporului, a luat o scurtă pauză. Capitala cască şi refuză realitatea unei noi săptămâni. În unele familii s-a strecurat gâlceava. Vecini care până mai ieri îşi împrumutau un ciocan de bătut cuie nu se mai salută. Lumânarea aprinsă de Băsescu sfârâie pe coliva democraţiei iar românii au reuşit performanţa de a fi de două feluri. Români care-l urăsc de moarte pe Băsescu (conform tuturor sondajelor ei sunt cei mai numeroşi) şi români care nu pot trăi cu gândul că Băsescu, simbol al cinstei, onestităţii, ar putea să le fie furat. Tabăra mică face o gălăgie mare. Tabăra cea mai numeroasă e tăcută, îngândurată, încercând să înţeleagă ceea ce pare de neînţeles. Pe ambele