Sunt gata să pariez că majoritatea păreriştilor vor avea insomnii săptămâni bune de aici încolo, încercând să interpreteze rezultatele referendumului de ieri, propus populaţiei de majoritatea parlamentară cu scopul demiterii preşedintelui Traian Băsescu. Dezbateri evident sterile. Propunerea nu a convins. Atât. (Pentru cei cu memorie scurtă sau pur şi simplu neinformaţi, Băsescu nu a câştigat la vot nici referendumul din mai 2007, chiar dacă atunci voturile exprimate în favoarea sa au fost majoritare, ci şi acea consultare populară a fost invalidată, tot din lipsă de cvorum). Nici nu avea nevoie să “câştige”, din simplul motiv că nu el a propus “jocul”.
Miza majoră a acestei crize politice se regăseşte – cred eu – în eventuale răspunsuri multiple la întrebarea: ce putem face pentru ca, totuşi, statul român să funcţioneze mulţumitor, indiferent de gâlceava, prostia sau reaua-voinţă a politicienilor? Întrebare legitimă dată fiind constatarea că, indiferent câte “revoluţii la urne” a încercat naţiunea română în ultimii 22 de ani, calitatea clasei politice a rămas la un nivel lamentabil.
Prima şi cea mai importantă măsură ar fi, în opinia mea, modificarea Constituţiei, în sensul eliminării, pe cât posibil, a contradicţiilor pe care le conţine.
În primul rând, trebuie precizat statutul preşedintelui. E prima vulnerabilitate conţinută de actuala lege fundamentală. Preşedintele, alături de Parlament în ansamblu, sunt singurele instituţii care beneficiază de transferul maxim de suveranitate populară. Logic ar fi ca, în cazul unui preşedinte ales direct de popor, republica în cauză să fie una prezidenţială. Adică preşedintele să conducă, fără rest, executivul. Actualul “tiran” (conform exaltatei, dar deloc fundamentatei aprecieri a lui Remus Cernea) are însă atribuţii limitate spre deloc. Cea mai importantă se referă la desemnarea premierului, unde într-a
