După referendum, trebuie să luăm altitudine, încercând, lucizi, să scăpăm din confuzia inevitabilă generată de încrâncenare.
Nu există o democrație sănătoasă fără o justiție eficientă. Convingerea că în funcționarea justiției stă garanția orânduirii democratice este elementul central al unei vieți sociale sănătoase și piatra de încercare a conștiinței. Pe aici trece linia de demarcație și opțiunea politică între două Românii.
Fenomenul dominant în lupta ideologică românească este diferența dintre cei care cred că respectul legilor și eficiența justiției joacă un rol în buna funcționare a unei societăți și cei pentru care legea este – și va rămâne – atât de slabă, încât a-ți afirma respectul pentru ea pare sau o glumă sau, mai degrabă, o probă de demagogie crasă.
Cei ce nu se încred în lege și justiție sunt moștenitorii României comuniste, în care însăși legea era ticăloasă. În ce privește aplicarea legii, ea depindea de „organul de partid“, care dicta sentința judecătorului. Practica ilegalității era larg majoritară. Disprețul pentru lege – ticăloasă în principiu, perversă în aplicare – a devenit modul însuși de funcționare a societății socialiste „multilateral dezvoltate“.
În România postsocialistă, tirania a fost înlocuită de oligarhie. Puterea unică a explodat în mii de puteri mici. Noii stăpâni – mulți dintre ei mai inculți, mai primitivi, mai avizi de putere decât cei vechi – fac ei legea, o lege fără de lege. Este firesc, de un firesc trist, că pe lângă acești oligarhi își duc viețișoara și cei care au apucat domnia fărădelegii și odraslele lor. Obișnuiți cu umilința, fraudând azi un pic, mâine primind câte o „încurajare“, nu au schimbat metoda, iar viața a continuat, pentru ei, aproape ca înainte.
Dar există și o altă categorie de români care și-au dat seama că marea reușită pe care o pot aștepta nu
