Criza politică din România are fără îndoială repercusiuni asupra economiei şi multe din acestea au fost discutate: derapajul cursului de schimb cu toate consecinţele sale la nivelul creditelor, al sistemului bancar, al exporturilor, importurilor şi inflaţiei; deteriorarea riscului de ţară şi perspectiva creşterii costului finanţăriilor; scăderea investiţiilor străine; deturnarea atenţiei şi energiilor de la rezolvarea problemelor economiei către disputele politice etc.

Criza are însă şi dimensiuni şi semnificaţii mai largi în măsura în care este o componentă a unei crize europene. Dacă în 2007 suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a fost o chestiune preponderent de politică internă, ceea ce se întâmplă în 2012 este parte a unui proces european. Europa a reacţionat surprinzător de hotărât şi în general critic la cele ce se întâmplă în România şi tocmai din acest motiv acţiunile forţelor politice care au promovat suspendarea preşedintelui au căpătat accente de sfidare la adresa UE. Dincolo de această confruntare la nivel politic se întrevede însă o diviziune în cadrul societăţii româneşti, între cei care văd în continuare în UE singura şansă de modernizare a ţării şi cei care sunt dispuşi să încerce altceva. După părerea mea, actuala criză politică trebuie înţeleasă şi ca un strigăt de disperare prin care românii recunosc că nu pot face faţă tuturor exigenţelor convieţuirii în UE, dar şi un act de rebeliune împotriva unor constrângeri adesea văzute ca fiind injuste sau fără rost. Şi România nu este singura din acest punct de vedere, ea fiind alături de ţări precum Ungaria, Grecia, Cipru şi poate chiar Malta, Portugalia şi Spania, care au descoperit odată cu criza economică că UE nu este o soluţie, ci poate chiar parte a problemei.

Criza economică a pus în evidenţă faptul că unele dintre ţările membre ale UE nu fac faţă sistemului pus la punct