Iluziile nu îşi mai au locul, în acest moment. Institutul Cultural Român, astfel cum s-a constituit el prin travaliul echipei ce i-a reunit pe Horia –Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu, a încetat să mai existe . Cele două strategii utilizate, modificarea cadrului normativ prin ordonanţă de urgenţă şi reducerea dramatică  a bugetului, şi-au produs efectele anticipate.

Dincolo de tristeţea unei clipe în care privim, în urmă, către anii în care ICR a devenit una dintre acele prezenţe fără de care nu ne puteam imagina România  noastră, este timpul să realizăm, o dată pentru totdeauna, că miza acestei eliminări brutale nu a fost una personală, ci s-a înscris în cadrele unei confruntări ideologice.   Reducerea legislativă a ICR la rolul de oficiu ce conservă o identitate etnografică a naţiunii probează că viziunea  dominantă astăzi despre patriotism nu a depăşit  discursului oficial din vremea regimului Ceauşescu.

A fi patriot înseamnă, în această lectură, să te dedici unei misiuni precise- cultivarea unei imagini despre românitate care se confundă cu  setul  de stereotipuri  impus în deceniile de după 1965. Comunicarea, dezinhibată, cu alte culturi nu  poate intra în acest model identitar pe care această viziune ideologică îl impune. Dimpotrivă. El devine suspect intelectual şi  raţiunea esenţială pentru decapitarea unui proiect vast şi ecumenic. Solidaritatea mediului cultural cu ICR nu a fost decât expresia, naturală, a  asumării aceleiaşi definiţii a identităţii naţionale .O identitate înţeleasă   nu ca repliere patriotardă, ci ca efort de adecvare la un mediu proteic şi plural.

Sfârşitul Institutului Cultural Român ne obligă să ne reîntoarcem la originile spiritului critic pe care gândirea junimistă le-a sădit, cu mai bine de  un secol şi jumătate în urmă.  Seninătatea cu care ne imaginăm patriotismul  trebuie să  fie dublată de   ferm