Mihai Botoşan este un om fără memorie. "Creierul meu e prăjit de la droguri", spune el. Şi întinde pe faţă un zâmbet uscat. Pare să nu-i pese.
Cartea vieţii sale, până la 32 de ani, are multe pagini lipsă. Unele lipsesc cu totul, altele sunt lipite aiurea, la alte capitole. Aici e ruptă o filă, mai încolo rândurile sunt mânjite, neclare. După câteva fragmente şocante din copilărie, când taică-său îl trimitea la cerşit pe străzi, urmează pasaje luminoase cu cei doi copii ai săi; dar momentul căsătoriei lipseşte cu desăvârşire. Îşi aminteşte că fratele său mai mare — şi el fost cerşetor, ajuns acum om de afaceri — i-a făcut cadou un magazin de haine cu marfă cu tot, ca să nu mai stea pe străzi, să aibă din ce trăi. Dar nu mai ştie exact cât timp i-a trebuit să lichideze afacerea. Tot ce încasa într-o zi, seara dădea pe droguri. Un an a stat la centrul de reeducare pentru minori din Găeşti. Când anume? "Nu mai îmi aduc aminte bine."
Au fost momente când nu-şi mai amintea nici cum îl cheamă. Şi momente când nici nu mai ştia dacă este om sau gândac. Ajunsese să creadă, între două doze, că îi fojgăiesc insecte pe sub piele. Ca să scape de ele, îşi sfâşia pielea cu unghiile. Dar tot mai rămânea câte o larvă pe undeva. Şi creştea, creştea până îi acapara toată fiinţa, până el însuşi devenea o gânganie imensă. Atunci începea să scurme cu ghearele în pământ. Să se ascundă. Să scape de sine. Era pragul de sus al alienării. Apoi, prăbuşit pe spate ca un gândac, dădea neputincios din mâinile şi din picioarele sfrijite, până când un somn bolnav îi curma agonia pentru o vreme.
S-a întâmplat să se trezească de fiecare dată din somn. De fiecare dată mai aproape de moarte. Într-o zi, pe la jumătatea lui aprilie, când oraşul se ridica vioi din amorţeala unei ierni îndărătnice, Mihai a căzut pe trotuar şi nu s-a mai putut ridica. A mai putut doar să