Ziua de 2 august 2012 a fost dominată de două evenimente legate între ele prin firul roşu al crizei profunde prin care trece regimul politic românesc şi propriul nostru spaţiu public:conferinţa de presă prin care fosta conducere  a Institutului Cultural Român  îşi anunţa demisia şi decizia Curţii Constituţionale de a amâna,într-o primă instranţă, până pe data de 12 septembrie, procedura de validare a referendumului pentru demiterea preşerdintelui Traian Băsescu.

Dincolo de naturile lor diferite, cele  două momente reflectă consecinţele, dramatice, ale crizei politice  şi constituţionale ce a debutat o dată cu investirea actualului cabinet. Căci decizia Curţii Constituţionale de a  da câştig de cauză Ordonanţei de Urgenţă de modificare a legii de organizare  a ICR nu poate fi separată de opţiunea în favoarea amânării unei decizii clare în chestiunea demiterii preşedintelui.

Democraţia constituţională din România pare să devină , din ce în ce mai mult, o ficţiune ce nu mai are corespondent în realitatea politică. Cabinetul mutilează Institutul Cultural Român  recurgând la unul dintre cele mai brutale şi netransparente instrumente pe care i-l oferă legea fundamentală. Acelaşi cabinet schimbă, la finalul procedurii de suspendare a şefului de stat, datele în funcţie de care validarea se poate consfinţi. În fiecare dintre cazuri, logica constituţionalismului este încălcată.

Riscurile decurgând din  opţiunea Curţii Constituţionale de a evita pronunţarea pe data de 2 august  2012  sunt evidente şi vizibile fără dificultate. Cu fiecare zi care se scurge în acest interimat prezidenţial, cu fiecare zi  în care  se  ratează soluţionarea acestei crize de adâncime  a statului, involuţia democratică a României este din ce în ce mai dramatică şi  profundă. Supremaţia constituţiei poate fi temelia libertăţii doar cu condiţia ca înseşi instituţiile ce aplică legile