În curtea-şcoală de sculptură bucureşteană, cu nume de redută, „La Griviţa“, s-au cultivat, în ultimele două decenii, „pacea şi poezia“. Vechea paradigmă a sfărîmătorilor, adică de cioplitorie directă a lemnului sau a pietrei, cu modelul legendar din promoţiile anilor ’70, după cea a „gibonilor“ (Codre – Bata – Marianov – Buculei…), a fost îmblînzită de muze. Dovadă sînt trei „volume“ de portofolii de artist care au crescut unul din altul, prin pedagogia de atelier, cu bun sîmbure adus din Clujul anilor ’70-’80. Cu intrarea flancată, la Sala Dalles, de crucile celor căzuţi la baricada din 21 De­cembrie, un ansamblu copleşitor de 170 de piese monumentale din porţelan au fost lucrate de către sculptorul Mircea Spătaru la Cluj, tocmai în anii descendenţi ai ceauşismului, 1971-1989. Ansamblul de porţelanSupplicia de la Dalles va reprezenta România la Bienala de la Veneţia, în acelaşi an de faimă postrevoluţionară. Profesor de studiu al formei la catedra de ceramică a Institutului „Ioan Andreescu“ din Cluj, Mircea Spătaru (1937-2011) va deveni, tot atunci, profesor de sculptură şi rectorul, pentru mai multe candidaturi, al Academiei, apoi al Universităţii de Arte bucureştene. Spătaru a conceput, aditiv, dar pe o coardă de intensitate constantă, timp de 18 ani, un contrariant ambient-autoportret, din multiplicări de vestigii umane, stilizate treptat, descărnate pînă la a deveni calupuri de pastă-cocă din pămînt alb şi copt. Rămăşiţa nobilă a persoanei este craniul. Astfel, zeci de tigve şi de portrete „ruinate“, multe dintre ele inscripţionate cu numele „Spătaru“, au fost aşezate pe cvasisocluri, modelate ca nişte articulaţii de umeri firavi sau, cel mai ades, ca un femur elefantin. Calcinarea oaselor e tulburător de congruentă cu materialitatea porţelanului. Într-un ansamblu complicat de nexusuri simbolice, Spătaru potenţează la maximum rezultatul expresiv al tehnol