Miguel de Unamuno, Dragoste şi pedagogie,
trad. şi note de Carmen Bulzan,
prefaţă de Teodor Dima,
Editura Institutul European, 2011, 206 pag.
Că un autor nu poate să fie egal sieşi, avînd sincope de creaţie ce-l coboară pînă la treapta unui stîngaci artizan de duzină, e un detaliu ce ţine de mizeria vieţii de artist: azi uşurinţa exprimării te ridică la ceruri, iar mîine te tîrăşti în căutarea unui imbold de lejeritate în cuvinte.
Dar dacă talentul există în cutele înzestrării personale, atunci nereuşita unei cărţi prost scrise nu poate impieta asupra întregii opere, la fel cum uscarea unei crengi nu poate compromite creşterea copacului. Romanul Dragoste şi pedagogie al lui Miguel de Unamuno pare să facă parte din această categorie: un eşec stînjenitor pe care îl treci cu vederea spre a păstra în memorie doar titlurile care i-au adus notorietatea: Agonia creştinismului (1925) în plan filosofic, alături de romanul Negură (1914) în plan literar.
Numai că soluţia salvării întregului cu preţul neglijării unei părţi nu pare să fie reţeta cea mai bună în cazul lui Unamuno. Volumul de faţă e atît de slab sub unghi literar şi atît de frivol din perspectiva filosofică încît autorului nu i se poate concede nici măcar scuza de a fi fost lipsit de nerv creator. Căci slăbiciunea unui moment de proastă inspiraţie are sens numai dacă mediocritatea rezultatului se păstrează în nişte limite de suportabilitate estetică, dar aici caricatura finală e atît de rudimentară şi autorul e atît de minuţios în latura scălîmbăielii verbale încît nu te poţi împiedica să pui sub semnul întrebării valoarea în genere a lui Unamuno. Cine poate decădea pînă într-atît încît să scrie o catastrofă ca Dragoste şi pedagogie nu poate spera la o sentinţă care să-l includă în rîndul postumilor cu valabilitate tîrzie. Unamuno e un autor a cărui o