Însă a renunţat curând la Karate, deoarece, spune el, nu era un mediu pentru un copil aşa mic. "Aveam 6 ani, voiam să mă joc. Intrasem în clasa I, şcoala deja îmi impunea o disciplină cu care nu eram obişnuit şi, când plecam de la şcoală, abia aşteptam să mă joc cu copiii pe afară. Ei bine, eu săream peste joc, pentru că mă duceam la karate. Acolo - o altă disciplină de fier: n-aveai voie să vorbeşti cu colegul, să râzi, să te joci. Era foarte strict", a mărturisit Marian Drăgulescu pentru Adevărul.
Apoi a ales gimnastica, deoarece la karate se plictisise să facă aceleaşi lucruri. "La gimnastică ne lăsa să ne jucăm la toate aparatele! Nu era nimic la fel, nu făceam niciodată acelaşi lucru în fiecare zi. Mereu alte jocuri, alte exerciţii. Dar apoi a început munca. Începeam să facem mobilitate, iar mobilitatea e dureroasă pentru un bărbat. Începeam să facem sforile - şi poţi să întrebi orice gimnast de pe lume dacă-şi aduce aminte cât a plâns în perioada asta", a povestit sportivul.
La clasă, Marian Drăgulescu era "vedetă", iar colegii îl rugau să facă acrobaţii. "Săream pe ciment, pe iarbă, săream din copaci. "De unde, mă, de-acolo?" "N-ai curaj!" "Nu? Fii atent aici!" Şi, pac!, săream. Mi se părea interesant, mă lăudam şi eu. Încet-încet, a ajuns să-mi fie ruşine să mă dau aşa de-a berbeleacul în afara sălii de gimnastică. Apoi, îmi dădeam seama că o accidentare mică m-ar putea scoate din pregătire", a explicat Drăgulescu.
Însă a renunţat curând la Karate, deoarece, spune el, nu era un mediu pentru un copil aşa mic. "Aveam 6 ani, voiam să mă joc. Intrasem în clasa I, şcoala deja îmi impunea o disciplină cu care nu eram obişnuit şi, când plecam de la şcoală, abia aşteptam să mă joc cu copiii pe afară. Ei bine, eu săream peste joc, pentru că mă duceam la karate. Acolo - o altă disciplină de fier: n-aveai voie să vorbeşti cu colegul, să râzi, să te
