Aparent, tactica boicotării referendumului din 29 iulie, pusă în scenă de Traian Băsescu și de echipa sa, a reușit. Realizarea cvorumului de 9.150.000 de votanți era – chiar din momentul în care a fost impus, în urma presiunilor internaționale – un pariu greu de cîștigat. Strategia externalizării crizei politice românești – la care a apelat în lipsă de sprijin politic și electoral intern Traian Băsescu, dar la care și-au dat concursul nu doar apropiații, ci și destul de mulți naivi de aici sau de afară care au legitimat teza „loviturii de stat“ – și-a atins scopul: revenirea lui Traian Băsescu la palatul Cotroceni. Deși nimic nu este sigur pînă ce verdictul Curții Constituționale, luat cu o majoritate calificată de două treimi din voturi (șase din cele nouă voturi), nu a fost încă pronunțat. Iar dacă nu va exista un verdict, în absența majorității calificate, este posibil să se recurgă la prevederile Articolului 3 din hotărîrea Parlamentului privind organizarea referendumului de revocare care stabilea că, în cazul invalidării scrutinului, legislativul va stabili calea de urmat. Totuși, șansele ca Băsescu să își reia funcția, chiar împotriva unui vot devastator, rămîn importante.
Pentru că au lipsit 650.000 de voturi pentru ca scrutinul să fie validat, cei aproape 8 milioane și jumătate de votanți prezenți la referendum riscă să fie aneantizați. Deja, Traian Băsescu și apropiații săi fac tot efortul pentru ai re(a)duce la tăcere. E ca și cînd votul lor nu ar fi însemnat nimic. În această situație, cele peste 87% de voturi favorabile destituirii lui Traian Băsescu nu ar fi decît o statistică goală.
Doar că imaginea, confecționată pentru nevoile unei campanii electorale centrate pe boicot, de atlet al democrației, oricare ar definiția acesteia, nu rezistă celei mai simple probe a politicii democratice: reconcilierea în jurul interesulu