Dindărătul dosarului răzbate un miros greu, de stricăciune omenească. Depravarea contra cost i-a îngălbenit foile de unsoare. Citesc cu de-a sila poveşti adevărate din oraşul meu de pe malul Dunării. Cu adolescente fugite să se prostitueze pe o liră în perfidul Albion. Cândva, liceul "Unirea” era mândria urbei, o fabrică de oameni pregătiţi să cucerească lumea prin ştiinţa de carte. Acum o cuceresc prin carnea fragedă vândută la preţ de dumping de samsarii plăcerilor sexuale. Îmi vine să vărs şi-mi dau seama că nu-mi mai rămân decât amintirile imposibil de uitat, idealizate de melancolii nevindecate. Un paradis mereu mai strălucitor cu trecerea timpului şi degradarea rânduielilor, atinse de cancerul corporatist. Molima capitalismului postcomunist a pângărit şi tărâmul acela, mitic în trăirile mele interioare. Un loc al pierzaniei, fără vreo perspectivă imediată, aidoma României întregi. Cândva, bunăstarea îi ţinea laolaltă pe turneni, nu-i gonea afară să câştige o bucată de pâine acră. Aveau acolo tot ce le trebuie, casă şi masă, spital şi policlinică, uzine şi fabrici, cooperative şi ateliere meşteşugăreşti, şcoli şi licee, creşe şi grădiniţe, dar ce nu aveau ? Şi casă de cultură, şi bibliotecă municipală, şi teatru, şi grădină de vară, ehe, ce viaţă fremăta odinioară mai jos de Banciu ! Uşor, uşor, se înfiripase şi un proletariat cu niscaiva tradiţie în fabricarea îngrăşămintelor chimice. Meseria începuse să se transmită din tată-n fiu, şi lucrul în combinat devenise o chestiune de mândrie locală. Pentru rămaşii acasă, desigur, fiindcă ceilalţi îşi croiau drum înspre Bucureşti, visând să nu se mai întoarcă la origini.

Decomunizarea brutală a distrus echilibrul urbei, slobozind pe străzile patriarhale boli necunoscute altminteri. "Şomaj”, "disponibilizare”, ”pribegie”, "criză”, "austeritate”, "etnobotanice” şi "droguri” sunt doar câteva din numele noilor