Zece copii cam nespălaţi stau în jurul unei mese lungi, într-o cameră cu pereţii goi şi cu paturi multe, unul lângă altul. Paturi de adunătură, dihocate, cu aşternuturi soioase. Într-un capăt al mesei stă o femeie, în celălalt un bărbat. Amândoi pe la patruzeci de ani. Amândoi fumează şi mirosul de tutun, spre bucuria tuturor, mai taie din duhoarea încăperii.

O lecţie de viaţă

O bătrână intră cu un lighean uriaş plin cu cartofi prăjiţi. Bărbatul primeşte primul o porţie zdravănă în farfurie şi începe să mănânce cu mâna. Aurul fierbinte al feliilor de cartof se întâlneşte cu aurul de pe mâinile lui. Apoi e servită femeia, care stinge ţigara de colţul mesei şi o bagă în buzunar. La urmă li se dă şi copiilor. Bătrâna mai aduce pâine şi două cratiţe cu salată de varză cu roşii. Masa e pusă. Copiii stau cu nasul în farfurii, trag pe nări aburul bun. Le e foame, freamătă de poftă, dar nu se ating de mâncare. Doar bărbatul din capul mesei înfulecă de e gata-gata să-şi înghită inelele. Când totul e aşezat pe masă el a şi golit farfuria. Se ridică, se duce la unul dintre copii şi-i ia mâncarea din faţă.

— Tu n-ai adus nimic azi. Mănânci ce ai adus! — îi spune el pe un ton aspru. După care se aşează la locul lui şi începe să mănânce porţia copilului.

Ţâncul rămâne înţepenit pe scaun. Lasă capul în jos şi se uită pe sub sprâncene la ceilalţi cum mănâncă. Înghite în sec. Urechile mari ca nişte buzunare întoarse pe dos i se mişcă în ritmul înghiţiturilor. Toţi ceilalţi trebuie să-şi termine ce au în farfurie şi nimeni nu are voie să-i dea nici o firimitură.

— Aia a fost prima şi poate cea mai dură lecţie de supravieţuire pe care am primit-o, spune Florin Botoşan. A trebuit să fur în fiecare zi ca să am ce mânca. Şi chiar nu-mi amintesc vreo zi în care să nu fi furat nimic. Şuteam haleală de prin pieţe, nimic altceva.

Că