*Atitudine de bun simţ pe care o întâlnim doar la campioanele cu o mare calitate umană. Lidia Şimon şi-ar fi dorit o clasare în Top 10
*Atleta stabilită în SUA explică de ce s-a despărţit de plutonul fruntaş
Pe imaginara linie de sosire, Lidia Şimon (foto - 39 de ani) arată semnul OK. Vicecampioana olimpică de la Sydney tremură sub picăturile reci de ploaie. S-a clasat pe poziţia a 45-a (2h32:46) a maratonului londonez şi vorbele sale rostite la cald semnifică modestie, corectitudine, obiectivitate, ambiţie şi multe altele. E opusul olimpicului care se învârte în jurul cozii simbolizate de perimatul "mai mult nu s-a putut!".
Lidia, ai mai fi putut alerga după cei 42,195 km?
Chiar mă simt fresh, nu am mai avut viteza pe care o deţineam înainte, dar cred că aş mai fi putut duce o distanţă destul de lungă. Managerul meu chiar mi-a recomandat să mă apuc de supermaraton (n.r. - distanţe mai mari de 42,195 km).
Ce s-a întâmplat la început, pentru că percepţia a fost că tu şi Puşa aţi rămas mult în urmă.
De la început mi-am spus că, indiferent de cât de greu mi-ar fi, voi lupta până la căpat. Mi-a fost teamă să stau în faţă, a fost foarte greu la început, era greu de luptat cu primele zece. Dar a fost dificil până când ne-am separat. Chiar am stat în plutonul din faţă, până la km 15 am fost cu ele acolo.
Locul 45 îţi provoacă bucurie sau amărăciune?
Mă bucur că am terminat a cincea ediţie a Jocurilor Olimpice, însă nu sunt foarte mulţumită, pentru că îmi doream un loc mai bun. Mi-e ruşine faţă de România, deoarece am visat la un Top Ten. Nu mi-e ruşine însă de mine, pentru că am luptat mult în cursă.
În ce moment ţi-a fost cel mai dificil în cursă?
A fost o cursă foarte rapidă şi ni s-a ivit în cale tot ce era mai rău. Ploaie, vânt, curbe, intersecţii, a fost clar cel mai greu maraton dintre cele cin
