În prima zi au învăţat că nu mâna fură, ci ochiul. Trebuie să-l priveşti în ochi pe păgubaş. Te legi bine cu privirea de ochii lui. Tragi de sfoară şi-i suceşti capul cum vrei, ca la păpuşi. În timpul ăsta mâna ia cartoful de pe tarabă — încet, dar ferm — şi-l bagă în căptuşeala hainei. Nu în sacoşa de rafie. Aia e pentru fraierii care stau la rând. N-are alt rost decât să mascheze mâna apucătoare. Nu iei mult o dată, nu te lăcomeşti. Puţinul face multul. Căptuşeala burduşită te dă de gol. Aşa că, după ce ai luat doi-trei cartofi de ici, doi-trei de colo, sau roşii, sau ce-o fi, te duci şi descarci la "patron". "Patronul" este un copil care aşteaptă pe lângă piaţă, într-un loc sigur, la care se adună marfa şterpelită. Cel care fură se numeşte "săgeată".
Dragostea unui cuier strâmb
Tot din prima zi au trecut la practică. Întâi în Piaţa Gemeni, apoi în Piaţa Obor. Acolo se găsea tot ce e necesar pentru traiul oamenilor. Nu trebuia decât să vină să-şi ia ce pofteau. Întâi le-a arătat Şefu' cum se face: vii la tarabă, intri în vorbă cu ţăranul, îl pironeşti cu privirea, maschezi cu sacoşa, iei bunătatea; apoi zici că nu-ţi convine preţul şi pleci.
— Furatul se învaţă uşor — spune Florin Botoşan. Din prima zi am dat buful. Toţi patru am făcut în ziua aia vreo zece kile de produse. Cam asta era norma noastră.
— Aveaţi talent!
— Nu prea. Mai şi ratam. Mamă, şi ce palme aveau ţăranii ăia! Când îţi dădea unul câte o carabă, leşinai. Dar altceva nu ne făceau, că eram copii. De aia ne şi puneau ţiganii pe noi la furat, iar ei stăteau acasă şi frecau babaroasele. Şi garda când ne prindea, tot aşa: ne trăgea nişte pulane la cur şi ne lăsa în pace. În rest, ce pot să zic? A fost bine la ţiganii ăia. În primul rând fiindcă se purtau frumos cu noi, nu ne băteau, nu se zborşeau la noi, ne luau apărarea... Pe stradă se ştia că suntem ai cuiva. Ne tratau o
