● Satul dormitează, moleşit de soarele năucitor. Uliţele sunt pustii şi năpădite de buruieni. Până şi aerul e stătut de atâta încremenire. Doar în cârciumile răsărite pe te miri unde e ceva vânzoleală. Bărbaţi ponosiţi şi coşcoviţi stau şi-şi pierd timpul. Şi minţile, înecate în aburii de alcool. "O moarte pentru mine !” cere de la masă un ins nici prea bătrân, nici prea tânăr. "Lentă sau rapidă ?” îi răspunde vânzătorul. "Dă-te, bă, 'frisât !” se zbârleşte muşteriul deja afumat. Cei doi râd spart şi-şi fac cu ochiul, în atmosfera de Ev Mediu. Moartea e un lichid incolor, cu damf de alcool etilic, la câţiva bănuţi "suta”. Cu cât este mai ieftină, cu atât e mai rapidă... ţăranii din sud o comandă cu haz sinucigaş, ca să-şi alunge grijile. Cu ea alături uită de ei înşişi si-şi trăiesc mahmur puţina viaţă rămasă.
● "Anchinăsâtule !”, aud peste drum vocea unei bătrâne. Cuvântul îmi sfredeleşte noaptea, nu-mi dă pace deloc. Când l-am auzit ultima oară ?, mă întreb sub cerul de stele. Anchinăsâtule, ce mai vorbă ! O însemna cel care nu se închină ? Un fel de Anticrist ? Un drăcuşor pus pe şotii, gata oricând să-şi necăjească bunica ? Ori al celui care se închină, al creştinului ? Dumnezeu ştie, oricum dicţionarele nu dezleagă misterul. Cuvântul cules din Islazul copilăriei n-a ajuns încă în vreo culegere de vocabule. Nu s-a ridicat din ţărâna teleormăneană ca să plece spre capitala cuvintelor... Zace îngropat pe veci în cimitirul dinlăuntrul meu.
● După ce trece de Gârcov, Dunărea mângâie ostroavele Islazului. Aproape de Gerai, fluviul se despică, înconjurând o insuliţă ivită de curând. Nisipul are o strălucire argintie şi n-a fost răvăşit de nimeni. E cast şi "neted ca uitarea”, vorba lui Octavian Paler. Virgină este şi păduricea înălţată semeţ către albăstreala cerului. O sălbăticie de-ţi ia răsuflarea, ameţitoare. Puzderie de păsări şi de parfumuri
