Florin Botoşan se sperie şi acum când îşi aminteşte cât de rău ajunsese în iarna lui '92, după un an de cerşit pe străzi şi de furat de prin pieţe. Libertatea devenise prea grea, n-o mai putea duce. Nu-i mai trebuia. La fel avea să i se întâmple peste câţiva ani, în Croaţia, când îl va implora pe un judecător să-l trimită la puşcărie. Spre norocul lui, va fi un judecător milos: îl va băga la zdup. Dar asta e altă poveste.
Strada speranţei, la parter
Florin se teme că, dacă mai întârzia întâlnirea cu măicuţa de la Concordia, avea să-l întâlnească pe Sfântul Petru. La portiţa raiului — ştiindu-se fără păcat. Că nu-i păcat să furi ca să mănânci. Însă Dumnezeu a întins o mână printre copaci şi, discret, cum numai Dumnezeu o poate face, l-a împins pe băiat către Sfântul Paul. Aşa se cheamă căminul Fundaţiei Concordia, locul unde a acostat cu bine Sindbad al nostru după crâncene încleştări cu monştrii asfaltului.
Căminul e vizavi de Parcul Carol, pe o străduţă care se înfundă într-o grădină cu o poartă mare, de fier. În geografia oraşului nu duce nicăieri, dar pentru mulţi copii ai străzii fundacul ăsta a fost şi este e o deschidere spre altceva. Florian Valentin Botoşan e unul dintre cei care au păşit pe străduţa asta aparent fără ieşire şi au ajuns departe.
A ajuns la cămin lihnit de foame, cu picioarele bocnă şi plin de păduchi. A lăsat la poartă rapănul, paraziţii, hainele ponosite şi a intrat numai cu speranţa. A, da, a mai lăsat şi ţigările. I-a zis măicuţa — cu blândeţe, dar hotărât: dacă vrei să vii la noi, accepţi regulile noastre; dacă nu, du-te la ostile, în canale mori! Asta nu i-a plăcut. Cum să-i iei copilului ţigara de la gură? Abia se învăţase, era şi el bărbat, şi deja trebuia să renunţe? A renunţat. Fiindcă era hotărât să nu se mai întoarcă în mizerie. Crescuse încet în el, în toţi anii de când fusese trimis la cerşit