Ce-a fost în mintea tînărului șef al corpului de control al primului-ministru, la începutul anilor 2000, cînd își completa teza de doctorat cu zeci și zeci de pagini din lucrările altora? A meditat cumva – prins între efortul contribuției academice proprii și problemele funcției publice pe care o ocupa – la moralitatea gestului? Sau, măcar, la riscurile la care se expune pe termen lung, în perspectiva unei cariere pe măsura ambițiilor pe care, probabil, le nutrea deja?

Înclin să cred că plagiatul din 2003 are la bază (și) altceva decît opțiunea deliberată a autorului de a se plasa dincolo de bine și (dincoace) de rău. Ceva ce ține, mai degrabă, de o atitudine considerată definitorie pentru „netrebnicia românească“, ceva cuprins într-o formulă care nu e atestată nici în balade, nici în piesele lui Caragiale, dar cu care fiecare trăitor în România ultimei jumătăți de secol s-a întâlnit, probabil, cel puțin o dată: propoziția „merge și-așa“.

„Merge și-așa“ își vor fi zis, și despre blitzkriegul pe care l-au declanșat, liderul de partid devenit premier în 2012 și, alături de el, mulți dintre cei care au pus umărul la suspendarea din iulie. La fel vor fi gîndit contemplînd însăilarea prezentată de majoritatea parlamentară drept motivare a demersului. Nu altfel s-au raportat, pesemne, la schimbările legislative abrupte pe care le-au operat, fără să anticipeze reacțiile externe.

O replică memorabilă din piesa „Lecția“ de Eugen Ionescu, dramaturg invocat în aceste zile, e „aritmetica duce la filologie și filologia duce la crimă“. Doctorandul din 2003 avea nevoie de un număr de pagini pentru a ajunge la pragul cerut: o necesitate aritmetică. Odată ieșit la iveală modul în care cifra a fost atinsă, problema a devenit una de filologie („cum și cînd se folosesc ghilimele?“, „sunt normele de redactare academică din domeniul juridic diferite?“) Liderului politi