Legăturile, unele interne, altele de suprafaţă, dintre literatură şi ştiinţă funcţionează în arealul culturii de foarte multă vreme. Istoria culturii a produs opere perene în acest sens.

Dintre ele, unele au fost profund tributare ştiinţei, devenind aproape descriptive pentru acest domeniu, altele mai rezervate, s-au poziţionat corect şi au dat naştere, nu mă feresc să spun, unei adevărate sinergii culturale. Hesiod, Lucreţiu, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Tennyson, Whitman au descoperit în ştiinţă o lume de cucerit de mare profunzime care, transfigurată în poezie, a reverberat artistic, schimbînd în bine mecanismele conservatoare ale artei. Există în acest sens un eseu pilduitor, scris de Aldous Huxley, intitulat Literatură şi ştiinţă, în care autorul explică, cu argumente din ambele părţi, ce a cîştigat şi ce a pierdut literatura şi ce a cîştigat şi ce a pierdut ştiinţa din acest impact şi ce au cîştigat amîndouă atunci cînd a fost cazul. El spune că relaţia dintre literatură şi ştiinţă a fost privită diferit. Au fost critici literari şi eseişti care au militat pentru separarea dintre ştiinţe şi arte, dar, spune Huxley, au fost şi „mediatori cinstiţi, care au început să negocieze o pace rodnică [...] o simbioză.”

Avînd în vedere că Huxley a probat problematizarea pe care o abordează în acest eseu cu un roman, Minunata lume nouă, care exprimă la modul optim relaţia ştiinţă-literatură, teoria expusă este absolut credibilă. N.Steinhardt, care e, după formula lui Huxley, un mediator, a scris generos despre Huxley. A fost zgîrcit în ceea ce priveşte personajele create de acesta, pe care le numeşte „fantoşe”. Pentru comparaţie le pune faţă în faţă cu personajele vii, zice, create de Thomas Mann şi Dostoievski. Cu toate acestea însă a căutat să stabilească, printre rînduri, urmare deprinderilor moraliste estetizante ale lui Huxley şi pe baza cărţii Timpul