Am fost liberal… adică vreau să spun că am fost PNL-list, căci liberal încă sunt, spre deosebire de impostorii care au acaparat astăzi acest mare partid istoric. Ani la rândul mi-am spus că, după ce voi fi muncit și dezvoltat profesional suficient, o să mă întorc în PNL. Ani la rândul a trebuit să stau și să văd cum, cu fiecare nouă decizie pe care o ia conducerea acestui partid, se îndepărtează de mine și de principiile care m-au făcut în anul trei de facultate, în 1998, să-i devin membru.

Am intrat în PNL după lecturile obligatorii asupra tuturor curentelor și doctrinelor politice majore la care mă obligau profesorii de la științe politiice – SNSPA. Realizam atunci că citeam pe nerăsuflate toate cărţile liberalilor clasici și moderni în timp ce socialiştii, comuniștii, corporatiștii, anarhiștii, creștin-democrații, etc. mă indignau, plictiseau sau îmi insultau inteligența. Eminentul profesor Nicolae Frigioiu mă alinta (sau ironiza?) cu expresia “domnul Ciucu, marele îndrăgostit de liberalism”. Apăruse Institutul de Studii Liberale iar Thomas Kleininger făcea o treabă extraoridară cu ajutorul unor tineri politologi cum era și Cristian Preda: colocviile, dezbaterile, aparițiile editoriale se țineau lanț. Pe partea politică, Valeriu Stoica își pusese în cap reunificarea liberală, o acțiune politică pe care avea să o reușească. Erau vremuri romantice pentru liberalismul postcomunist și mă simțeam bine în pielea de memru de partid, al acelui partid. Crema intelectualității era acolo sau gravita pe acolo, seniiorii la care mă uitam cu admirație erau acolo (deși mai târziu aveam să fiu profund dezamăgit de un alde Dan Amedeo Lăzăescu și alții). PNL-ul era opțiunea naturală, logică și afectivă ce se potrivea cel mai bine firii mele activiste, implicate social.

Bine, erau anii ’90, și probabil că un tânăr student, dornic de schimbare și de o țară ca în Occide