Dacă este să-i dăm crezare lui Daniel Domscheit-Berg, unul dintre fondatorii germani ai ”celui mai periculos website din lume”, cum denumește el însuși WikiLeaks, vânătoarea de secrete inițiată de australianul Julian Assange și de echipa sa a avut două resorturi: dorința de transparență a unor activiști ai circulației libere a informației monopolizate de puterea discreționară a statelor sau de  marile companii și schimbarea completă a paradigmei și tehnologiilor comunicării. Un grup minimal de tineri supercalificați într-ale computerelor a dezvoltat un proiect uluitor de dezvăluire a celor mai bine ascunse secrete politice, militare, corporatiste, de la afaceri de corupție la mii de telegrame diplomatice și până la informații de ordin strategic. În cartea publicată după ruptura de Assange, Domscheit-Berg dezvăluie culisele organizației din care se retrăsese deja după 3 ani febrili și experiența incredibilă pe care a trăit-o în deplină utopie: ”Pe Julian și pe mine ne-a unit cândva credința într-o lume mai bună. În această lume…nu existau nici șefi, nici ierarhii, și nimeni nu și-ar fi putut clădi puterea privând oamenii de acele informații care fac posibilă o relație de la egal la egal… Am privit în abisuri și m-am jucat cu pârghiile puterii. Am înțeles cum funcționează corupția, cum se spală bani și cum se trag sfori în politică. Am vorbit numai la criptofoane care nu pot fi ascultate, am călătorit prin lume, iar în Islanda am fost îmbrățișat pe stradă de oameni recunoscători”, aflăm din cartea sa, tradusă în românește în 2011 de Laura Fota Karsch la Editura Pandora.

Numiți mai târziu ”hacktiviști”, membrii organizației au rămas fideli ideii de transparență maximă și au crezut în necesitatea de a oferi informații bune pentru ca oamenii să poată lua decizii bune, în vremuri când  manipularea informației de către guverne prin intermediul mass-media este la o