Când îi spunea în 2004 lui Adrian Năstase că sunt amândoi nişte „comunişti“ ce vor să devină preşedinţi al României, Traian Băsescu arunca în joc o carte mare, cum se întâmplă de obicei în confruntările televizate de la sfârşit de campanie. Dar de ce era asta „o carte mare“, de vreme ce se punea în cauză şi pe sine? Probabil fiindcă numea totodată, cât se poate de direct, o fatalitate care a marcat şi marchează viaţa politică postdecembristă: democraţia românească din aceşti ani s-a făcut cu politicieni proveniţi din vremea comunismului, cu toate metehnele mentale şi comportamentale legate de acest capitol sumbru al istoriei noastre recente.

Dar să privim şi mai încoace: dintre cei „doi comunişti“ care s-au confruntat atunci, unul a câştigat „la mustaţă“ şi a devenit preşedinte al României, pe când celălalt a intrat într-un declin din ce în ce mai vizibil, care a culminat cu sejurul său actual în penitenciarul Jilava.

Devenit preşedinte, Traian Băsescu a avut la un moment dat un nou gest prin care, indirect, s-a pus iarăşi pe sine în cauză: a iniţiat formarea unei comisii prezidenţiale de investigare a crimelor comunismului (comisia Tismăneanu), şi, pe baza raportului ei, a condamnat în 2006 oficial acest regim ca fiind „nelegitim şi criminal“. (Cât de „neligitim şi criminal“ a fost ne dăm seama din păcate tocmai astăzi din nou, căci ceea ce trăim, reloaded, este acelaşi triumf al minciunii şi căpătuielii ca stil de guvernare.)

Într-o carte de dialoguri cu Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu povesteşte captivant pe zeci de pagini toate dificultăţile întâmpinate în realizarea acestui proiect care, deşi aflat sub patronajul preşedinţiei, s-a lovit de rezistenţa multora dintre instituţiile statului. Şi ne amintim cu toţii foarte bine cum a arătat şedinţa din Parlament în care Băsescu a citit textul său: ca un adevărat episod de exorcism, în care cel