Femeia a venit încet către el, l-a luat de mână, de vârful degetelor, şi i-a spus: "Eu sunt mama ta". Parcă prea politicos, parcă prea de la distanţă, ca şi cum i-ar fi spus cât e ceasul. Băiatul şi-a lăsat ochii în pământ. Era mai preocupat de pantofii murdari ai femeii decât de adevărul revelat atunci: că ea era mama lui. Putea fi oricare altă femeie în locul ei. Sau putea — împotriva firii — să nu fie niciuna.
Iarna de după cuvântul "mamă"
Nicolae Vintilă avea paisprezece ani când şi-a cunoscut mama. În 2002. Venise la Fundaţia Concordia, adus de la casa de copii din Buşteni. Se instalase de câteva luni în ferma Fundaţiei de la Ariceştii Rahtivani, lângă Ploieşti. Era bine acolo. Copiii stăteau câte opt într-o casă adevărată, nu într-o cazarmă cu cinci sute de copii, ca la Buşteni. Aveau trei educatori. Unul dintre ei era mereu acasă, lângă copii. Îşi făceau singuri mâncare în casa lor, singuri îşi spălau vasele şi hainele, ţineau casa curată. În spate aveau şi o grădiniţă a lor în care îşi puneau legume şi zarzavat. Dacă nu era chiar ca acasă-acasă, asta se întâmpla doar fiindcă lipsea mama. Iată că acum venise. O căutaseră cei de la Fundaţie. Stătea în Băicoi. Şi o aduseseră la Ariceşti, atât de aproape, să-l vadă pe Nicolae.
Femeia a venit, dar nu într-un suflet. S-a codit. Îl purtase pe Nicolae în pântec. Îl născuse cu mare suferinţă. Îl ţinuse la piept. Îl crescuse până la doi ani. Copilul vorbea deja, spunea mama, mergea pe picioare. La doi ani s-a internat cu el în spital la Băicoi şi s-a făcut că-l uită acolo. Nu l-a mai văzut, n-a mai ştiut nimic de el paisprezece ani. Acum, spunându-i: "Eu sunt mama ta", lăsa după ultimul cuvânt un gol rece în care trebuia să mai intre ceva: "Şi eu te-am lăsat al nimănui într-un spital". Cuvinte care ar fi căzut ca o ghiulea, după care ar fi putut veni iertarea. Dar n-a mai zis. Nici atunci, ni