Acum câţiva ani, un om important a făcut afirmaţia sentenţioasă că în România nici de furat nu mai e nimic. Oricâtă strădanie hoţească ai depune, ea este inutilă, căci bălaia naţională e înţărcată.

Cuvintele omului important, cuvinte de un cinism nemăsurat, au fost gustate şi interpretate ca o mare înţelepciune, care părea deşertată drept din cenuşiul fructuos al creierului său.

Cu toată alarma asta, până la urmă s-a dovedit că înţeleptul cam bătea câmpii, fiindcă în România sursele de furt nu sunt nici pe departe epuizate. Ele sunt destule în continuare, pentru că probabil se regenerează. Dispare una, apar altele două în loc. O alarmă falsă, deci.

Să ne gândim doar la fondurile europene nerambursabile, vărsate cu ghiotura în ţara noastră. Apăruţi ca o mană cerească pe baza unei strategii mărinimoase dar păguboase a celor de la cârma bătrânului continent, saci de bani europeni umplu maţul unor politicieni şi afacerişti de cea mai joasă speţă.

Ceea ce urmează se desfăşoară ca în codrul cel mai des. Devize umflate, licitaţii măsluite, pentru ca lucrările de executare a proiectelor să fie acordate preferenţial. Iar lucrările sunt cel mai adesea executate în dorul lelii.

E o democraţie a furtului la drumul mare. Fură pesediştii, fură liberalii, fură pedeliştii... Ar fura şi bieţii peremişti şi ţărănişti, dar ăştia au organele mult prea atrofiate, ca să mai poată însămânţa voturile populare care să le asigure accesul la sacii cu bani.

Ghinionul lor ! Vorba aia: când unul mănâncă, se pot uita la el şi-o sută de flămânzi.

Mai sunt apoi lucrările ştiinţifice. Şi din ele se poate fura perfect, chiar dacă banii nu vin direct şi imediat, ca în cazul fondurilor mulse din ţâţa europeană.

Fiindcă a fura din roadele minţilor străine, a plagia, e un act necesar ca să-ţi pui o tichie universitară peste scăfârlia nu prea aglomerată î