De la prima medalie câştigată de un sportiv român la Londra m-a frapat entuziasmul, pe cât de subit, pe tot aşa de intens, cu care naţia şi-a susţinut favoriţii. "Hai, Sandra!" şi "Hai, Alina!" au fost îndemnuri heavy-rotation şi fiecare prestaţie a născut puzderie de Breaking News. M-au uimit şi exaltările de pe Facebook: cine nu dădea "like" la izbânzile "noastre" era socotit nesimţit, dacă nu chiar lipsit de patriotism.
"Medalie pentru România!" şi "Am mai luat o medalie!" deveniseră urale de victorie colectivă, deşi cetăţenii cu uzul raţiunii necontaminat de un "spirit olimpic" fals şi pasager realizează că nu avem niciun aport, nici măcar moral, la cucerirea vreunui trofeu. Despre meritele României (stat şi societate deopotrivă), să mai amintesc că la noi sportivii obţin performanţe cel mai adesea în ciuda, nu graţie sprijinului financiar al autorităţilor ori al sponsorilor privaţi, încremeniţi exclusiv în fotbal? Că nu "ne" pasă cu adevărat de sportivi nici atunci când le sunt tăiate rentele viagere? Că, de când am abandonat Daciada, facem tot mai puţin sport, iar performerii sunt şi ei tot mai rari?
Un amic observa că suntem ţara care pune sportivii pe cel mai înalt piedestal. Ţara unde nimeni nu-ţi are baiul dacă în loc să citeşti Blaga preferi Dostoievski (deşi mai nou mă tem că şi lectura marilor ruşi a ajuns crimă de stat) sau dacă în loc să asculţi Iris te delectezi cu Pink Floyd, dar în care te ferească Sfântul să nu ţii cu Steaua ori Naţionala! Până şi promovarea turistică s-a făcut cu trioul Nadia, Năstase, Hagi, nu cu imaginile ţării înseşi, semn că nu ne prea găsim valori cu excepţia celor din sport.
Aşa să fie, însă? Chiar nu avem şi altele? Retorică întrebare! Fireşte că ne-am putea aminti, bunăoară, de olimpicii la matematică şi fizică, de marii savanţi, literaţi, muzicieni, sculptori şi arhitecţi. De ce, totuşi, de aceştia ne
