Poetul a luptat cu un Nichita Stanescu viu, plin de farmec, pe cat de sclipitor, pe atat de lunecos, dar acum trebuia sa lupte cu un alt Nichita, trecut dincolo de Styx. Era prea mult pentru un om obosit de existenta. De fiecare data cand ma gandesc la autorul volumului Va fi liniste, va fi seara, Virgil Mazilescu, imi apare in fata ochilor cunoscutul tablou al lui Leonardo da Vinci Cina cea de taina. Imaginea aceasta e legata de intalnirile pe care le-am avut la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Capitala, unde poetul, inconjurat de tinerii sai admiratori, trona asemenea unui Crist la Cina cea de taina, impartind painea si vinul, dar si ideile sale despre poezie mai tinerilor confrati. O aura de vid parea sa-i inconjoare fruntea mereu incruntata in cautarea unei expresii sau a unui ton menit sa puna pe ganduri auditoriul. Poezia pentru Virgil Mazilescu reprezenta singura justificare a modului de-a vietui in lume. Scria rar, in momente de sarbatoare, dar era permanent animat de o stare de iluminare ce concura cu insasi poezia. Incarcatura sa launtrica era transmisa si celorlalti, prin intermediul cuvintelor si gesturilor menite sa induca auditoriului o stare vecina cu hipnoza. Exercita asupra discipolilor sai o fascinatie atat de puternica, incat acestia vedeau in el un fel de Salvator, venit sa izbaveasca prin poezie lumea pentru Judecata de Apoi... Mazilescu avea ceva din figura Salvatorului lui Llosa din Razboiul sfarsitului lumii, pornit intr-o cruciada impotriva realitatii si materialitatii lumii in care i-a fost dat sa traiasca. Femeile il adulau si, totusi, foarte putine au avut sansa sau curajul sa-si lege soarta de a lui. Chiar si sensibila Mady Marin, mama tuturor ranitilor intru poezie, care, de altfel, il venera, nu i-a putut darui iubirea de care avea nevoie poetul pentru a se vindeca de o alta iubire, dar si de patima sa pentru alcoolurile tari... La