Cei născuți după 1989 abia au mai auzit de cico, de cozile de la alimentară, de Ziua Recoltei sau de Cîntarea României, de cravata roșie de pionier, de Piticot sau de minunile tehnicii din cincinalele socialiste. Treptat, amintirile despre comunism se estompează în memoria colectivă, ba chiar în memoria individuală a celor care au trăit sub acest regim. Treptat, amintirile despre comunism încep să aibă nevoie, tot mai mult, de note de subsol: „Pentru că uităm, pentru că uit, pentru că am uitat deja prea multe, pentru că ai știut cîndva și nu prea mai știi acum și te temi că-n curînd n-o să mai știi aproape deloc, pentru că n-ai știut nicicînd și nu știi acum și de-aceea nici n-ai cum să mai știi vreodată“. Autobiografiile despre viața în comunism sau romanele care pornesc de la experiențe personale ale existenței de dinainte de 1989 par să-și fi epuizat resursele. În ultimii ani, eforturile de „recuperare“ a trecutului recent și-au diminuat amploarea, în sensul că realitatea comunistă, cu toate imaginile-clișeu, cu grandomania, cu „șopîrlele“ și cu limba ei de lemn, s-a fixat, aparent, undeva la nivelul imaginarului colectiv. Comunismul ține, fără doar și poate, de trecut, chiar dacă de unul recent, iar literatura și memorialistica par să fi trecut peste acest prag. Așa se face că tot mai puțini autori abordează tematica existenței în comunism. Și, paradoxal sau nu, odată cu instalarea acestei distanțe față de momentul evenimentelor narate, scriitura se decantează și se limpezește. Din ce în ce mai puțină patimă, frustrare, apăsare sau victimizare. Comunismul începe să fie abordat din perspectiva singulară a realității cotidiene peste care se suprapun, firesc, copilăria, tinerețea sau maturitatea. Este și cazul volumului de proză scurtă publicat de Veronica D. Niculescu, Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i, un volum de scrieri imbricate, în care anumite p