Despre talentul lui Celibidache nu se poate spune că ar fi fost precoce, cu atît mai puţin prematur. Precoce e un talent care îşi atinge maturitatea devreme, devansîndu-ş i vîrsta.

E ca şi cum spiritul o ia înaintea cronologiei, izbucnind intempestiv. Mozart sau Schubert îşi ating apogeul la o vîrstă la care alţii încă îşi aşteaptă zborul. În schimb, prematur e spiritul care iese la iveală înainte de coacere, trăgînd după sine o tinereţe stingheră, de aceea explozia lui e efemeră şi cu precădere patologică: Rimbaud, Labiş sau Heinrich von Kleist sunt în esenţa lor prematuri, întreţinînd o relaţie meteorică cu un domeniu de predilecţie de care se desfac repede: toţi sfîrşesc în ruptură de cuvînt. Ei sunt nişte copii bătrîni, epuizaţi la vîrste proaspete, dar purtînd trăsături veterane: ofiliţi interior şi atinşi de blazare. Deşi în exces, talentul lor nu durează din lipsa copturii interioare.

Cazul opus e al creatorilor la care senectutea păstrează o tentă iremediabil infantilă, de teribilism sfidînd aşteptările: Salvador Dali sau Eugen Ionescu. Longevitatea lor vine dintr-o vînă puerilă conservată pînă la moarte. E cazul întîrziaţilor cu iz juvenil, preţul plătit fiind aerul bufoneresc, de fanfaroni culturali, detaliu ce nu le micşorează defel sclipirea. În fine, mai sunt întîrziaţii la care maturarea lăuntrică se face la timp, numai manifestarea publică fiind tardivă: Arghezi, Paleologu sau Spengler.

Celibidache nu aparţine niciuneia din categoriile pomenite. Născut la Roman şi urmînd lecţii de pian şi compoziţie la Iaşi, tînărul Sergiu pare a fi victima predilectă a coerciţiilor paterne, dovadă docilitatea cu care, încălcîndu-şi predispoziţiile, vine în Bucureşti şi se înscrie la Politehnică, spre a da curs ambiţiei tatălui, care vedea în statutul de inginer apoteoza împlinirii pentru orice om cu scaun la cap. Numai că viitorul „Celi“,