Evoluția crizei politice românești în ultimele două luni, suprapusă altor crize mult mai profunde, precum cea a regimului politic și cea economică, face actuală meditația asupra atracției tiraniei și a cauzelor servituții voluntare. Or, deja pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în al său celebru Discurs despre servitutea voluntară, Étienne de La Boétie reflecta asupra perenității tiraniei ca model politic. Și se pare că jumătatea de mileniu scursă între timp nu a schimbat fundamental atracția exercitată asupra politicienilor și a popoarelor nu doar de tirani, ci și de tiranie, oricum se va fi numit aceasta. Căci tiranii au supraviețuit timpului, rezistînd și adaptîndu-se epocilor, fie că peste lume au trecut Reforma și războaiele religioase, revoluțiile burgheze sau cele socialiste, ba chiar au încercat – și uneori au reușit – să se instaleze la putere speculînd contradicțiile democrațiilor sau profitînd de superficialitatea democrațiilor de fațadă. În analiza sa, Étienne de La Boétie constata că există trei tipuri de tirani: cei ce uzează de forța armelor pentru a cuceri puterea, cei ce își datorează puterea regulii succesiunii ereditare și, cei ce ne interesează în contextul actual, cei care domnesc ca urmare a alegerii de către popor. Dacă cei care-și datorează puterea războiului se bazează pe violența – directă sau doar sugerată – legitimată de cucerire și uzează de dreptul învingătorului, folosit însă uneori cu moderație, dacă cei care își datorează puterea eredității folosesc statul ca pe propria moștenire și consideră că totul li se cuvine datorită dreptului de succesiune, fără însă a se folosi de vio­lență, cu excepția momentelor cînd contestarea ia forme extreme, ultimii, tirani plebiscitați, tocmai pentru că-și datorează puterea alegerii poporului, sînt cei mai duri, pentru că încearcă să-și asigure perenitatea puterii și succesiunea politică și fam