Să te trezeşti într-o dimineaţă şi să vezi maci pe spatele surorii tale mai mici. Întâi o auzi cum se duce spre baie târându-şi şlapii pe linoleum. Apoi, când trece prin dreptul uşii, îi vezi spatele înflorit. Umerii cu petale risipite, şalele cu un buchet mare, îndoit spre şold. Eşti un copil. Pui capul din nou pe pernă şi recazi în somn zâmbind. Apoi tresari îngrozit. E sânge! Sângele ăla de unde a apărut?

Meseria de om

Băiatul vine cu pizza. Suni şi el vine într-un târziu. Întotdeauna târziu, chiar dacă s-ar rostogoli din telefon, cu pizza în mână, în clipa când ai încheiat comanda. Rareori îl cerţi. Mirosul din cutie îţi aţâţă pofta. Uiţi întârzierea. Îţi vine să-l îmbrăţişezi. Îi dai bacşiş pentru că ţi-e foame şi în clipa aia el îţi pune în braţe o cutie magică. Înăuntru găseşti un dram de fericire. Scurtă, carnală, ignobilă. Dar la fel de intensă ca o dragoste la prima vedere. Ce-ar fi oraşul ăsta uriaş, cu tot cu oamenii lui, fără băieţii cu pizza? — îţi zici.

Narcis Nica ştie că a livra pizza nu e totuna cu a înălţa catedrale. E o muncă măruntă, dar nu neînsemnată. Vede zi de zi bucuria înflorind pe feţele oamenilor când le aduce pizza la uşă. Ţârâitul soneriei e un cântec de triumf. Oamenii mănâncă. Deocamdată e bine aşa, zice el. Dacă ar zice că e mulţumit, ar însemna că nu vrea să avanseze. Şi vrea. Acum are douăzeci şi cinci de ani. Nu vrea să schimbe lumea. Vrea să i se adauge. Pentru asta trebuie să fie om. Adică să aibă o familie, o casă, bunăstare, linişte. Şi mai departe ce să fie? Păi, ce? Să fie om — aşa cum înţelege el că înseamnă să fii om. O să facă toată viaţa meseria asta: de om. Cea mai frumoasă dintre toate.

Zori însângeraţi

Hei, băiete, lasă pizza pe masă şi vino lângă mine. Vino să-ţi strâng mâna şi să-ţi spun că te preţuiesc pentru ce eşti şi pentru ce faci. Că te admir pentru îndârjirea cu care